CUPRINS
Capitolul 1
- Elev caporal Pop, la cancelarie!
Eu eram cel chemat. Când am auzit acest „Pop”, atât de oficial, am avut ca şi alte dăţi, o tresărire necontrolată. De când am intrat în liceul militar de aviaţie - pe scurt, LM - încercam să-mi inhib acea strângere de inimă, dar nu reuşisem.
«Oare chiar aşa de repede s-a prins Perjî, căpitanul, că nu săpam ca tâmpitul gropi ca toţi ceilalţi… gropi pe care apoi să le astupăm la loc?!?» - gândesc - «Şi, până la urmă, acum, nu tocmai faptul că „fentez” ordinele doresc să scot în evidenţă? De ce să mai am emoţii?».
Mă uit peste umăr la cel care mă strigase şi-l văd la o fereastră de la etajul doi al cazarmei. Îi fac semn cu mâna să mă vadă. Sergentul de serviciu pe companie, sau cum îi spuneam simplu, SSC-ul, îmi flutură şi el mâna arătând patru degete ridicate în sus şi apoi îndreptate spre umăr. Semnul îmi confirma că cel care dăduse ordinul să fiu căutat avea patru stele, însemne ale gradului de căpitan.
Îi arăt palma întinsă cu toate degetele răsfirate, ceea ce ar fi trebuit să-i dea de înţeles că trebuia să se prefacă, pentru încă cinci minute, că mă caută în continuare. El mai strigă o dată după mine, ca şi cum nu m-ar fi găsit, apoi dispare din cadrul ferestrei.
Eram lângă gard, gardul spre libertate şi dezmăţ, gardul care ne despărţea şi de LIA - Liceul Industrial Alimentar - liceu populat de fete mai puţin fandosite decât cele de la „sanitar” sau „pedagogic”, dornice de aventuri care să le scoată din anonimat.
De dincolo de gardul spart de beton, Ela s-a uitat speriată la mine.
- Lisandru, tu eşti? Hai du-te, dacă te cheamă! - spuse ea îngrijorată.
- Nu-i nici o grabă. - încerc eu să o liniştesc.
Mi-era greu să-i înţeleg acea îngrijorare. Era prima noastră întâlnire faţă în faţă, după ce ea mi-a trimis printr-un coleg acea scrisoare de dragoste. Mi se mai întâmplase să primesc astfel de scrisori de la fete pe care nu le cunoscusem. Parcă era un fel de conspiraţie ocultă a lor de a smulge, de această dată din partea mea, răspunsuri îndrăgostite. Mi se mai întâmplase şi ca, după ce-mi construiam vise în jurul unei corespondenţe înflăcărate, aşteptarea unui răspuns să se piardă la fel de subit precum apăruse şi prima scrisoare. Încă nu puteam să înţeleg de ce Nelly sau Monalisa, fete din celălalt capăt de ţară, mă loviseră în acest fel, cu atâta cruzime.
«Ela, sărăcuţa» - gândeam eu - «îşi încearcă şi ea norocul fără să ştie că sunt păţit în „dragoste la prima scrisoare”. Mai nou, acum am o prietenă cu acelaşi nume, nepoata comandantului unităţii. Este exemplul unui început de prietenie normal şi simplu, unde sentimentele pot apărea sau nu. Cu ea nu corespondez, ci discutăm cu plăcere ore în şir fără să ştim ce va urma, sau ce vom simţi.»
Îi zâmbesc fetei de după gard la întrebarea care mi se înfiripase în minte «Oare ce vis ar putea să-mi ceară să i-l fac trăit aievea?». Fără să fi vrut, această întrebare m-a făcut să încep să-i percep simţurile.
Ea îmi dă o bucată de hârtie peste gard. Văd cum betonul gardului îi intră agresiv în pielea antebraţului ei şi-mi pare rău. Îi simt de o sută de ori acea zgârietură şi mă trezesc îndurerat că acest romantic sacrificiu nu va aduce nimic bun. Mă smulg din senzaţia mea trăită în interiorul ei.
- De unde mă cunoşti? - o întreb.
- Te-am văzut de multe ori, de la fereastră. Mi-ai plăcut şi-mi doream să te cunosc, să fim prieteni. - îmi răspunse fără să clipească.
- Şi scrisoarea…? Mi-ai scris în versuri, că mă iubeşti…
- De când te-am văzut... am ajuns să te iubesc. - spuse cu ochii strălucind.
- Cum aşa?
- Uite-aşa!
«Ia să vedem!» - îmi zic şi mă aplec peste gard şi o sărut.
Ea se fereşte preţ de o clipă, apoi îşi lipeşte repede buzele de ale mele într-un sărut scurt.
Avea faţa îmbujorată şi ochii scânteietori. Se depărtase de gard surprinsă de propriul ei gest.
- Poate ne întâlnim diseară, oriunde vrei tu! Poate vorbim la fereastră. - îmi spune ea cu voce copilăroasă.
- Poate... Ştii cum este... - îi dau de înţeles că nu depinde doar de mine.
- Hai! Trebuie să te duci! - îmi aminti ea.
- Te sărut! - îi zic.
Mă uit atent la ea încercând să înţeleg ce ar gândi ea dacă am face dragoste. «Oare chiar ar trăi alături de mine sau doar s-ar bucura de uniforma de care tocmai m-am descotorosit?»
Aş fi vrut să ştie că în acele momente eu făceam tot posibilul să ies din lumea armatei care îmi încătuşa viitorul. Acest lucru poate că mi-ar da posibilitatea să văd cum „iubirea” pe care şi-o afirmase în versuri ar dispărea ca o pală de vânt. Îmi spun: «Poate că ar merita să fac dragoste cu ea, aşa pe fugă, cum fac LM-iştii. Ar fi şanse destul de mari să am o experienţă plăcută, chiar dacă nu mă iubeşte cu adevărat. Nu este o fată apetisantă de care să mă bucur, pur şi simplu, dar este o fată care chiar scrie frumuşel despre cum - ar vrea ea să cred - că mă iubeşte. Şi dacă ar fi, totuşi, şi adevărat, atunci aş fi fericit!»
Iau bileţelul din mâna-i tremurândă şi zgâriată.
- Vorbim diseară. Ne vom întâlni! - spun, dar imediat ce-am rostit aceste cuvinte, le-am regretat. «Ah! Fir’ar al năibii am zis-o! Acum, vreau nu vreau, trebuie să mă ţin de cuvânt!»
- Te sărut! - îmi spune ca pe o promisiune.
O privesc încă o dată. Se uita îngrijorată spre mine... «Îngrijorată pentru ea? Pentru mine? Probabil diseară voi avea răspunsul. Sigur!»
Mă întorc şi merg pe cărarea dintre cazarmă şi gard. Trec pe lângă colegii din plutonul meu. Într-o singură privire văd că majoritatea îşi săpaseră tranşeele individuale.
Îl caut rapid pe prietenul meu, Gibonul, să văd ce face. Fuma cu încheietorul de pluton, „şeful”, la colţul clădirii astfel încât să poată vedea spre ambele laturi ale cazărmii dacă vine vreun ofiţer. Se uita zâmbind la mine şi mimă cu subînţeles că se şterge la fund. Eu dau din umeri.
Credea, probabil, că Perjî mă cheamă să-mi facă morală pentru ultima mea ispravă, cea de acum câteva zile, când îl urmărisem pe căpitan cum s-a dus la WC şi, când îi era lumea mai dragă, îi aruncasem în cabi-nă o fumigenă cu naftalină. Toţi colegii din pluton s-au distrat copios când l-au văzut pe ofiţer ieşind din „grupul sanitar” într-un nor gros de fum. Era cu pantalonii în vine şi s-a şters la fund în faţa tuturor stri-gând „Poooop! Rahatul dracului!”.
Mă uit şi după Satârul. Îl deosebesc repede printre ceilalţi colegi. Fulger îi evaluez situaţia: sapă. Avea uniforma plină de pământ, ceea ce însemna că se băgase deja în groapa ce tocmai o săpase şi acum o astupa la loc. Şi el se uita la mine. Îmi face semn din cap ceea ce însemna că, în cazul în care întreba căpitanul, va spune că am săpat şi eu groapa şi tocmai o astupasem la loc. Dovada ar fi fost că şi eu eram plin de pământ pe uniformă, iar pământul de lângă colegul meu era răvăşit.
Oricum, îmi propusesem să lungesc discuţia cu căpitanul cel puţin atât timp cât avea nevoie Satârul să-şi astupe groapa, adică cinci minute. Dacă aş putea să stau mai mult, colegii ar fi luat şi ei o pauză având garanţia că în acest timp scapă de posibilitatea de a fi verificaţi.
Ajung la clădirea cazărmii companiei şi încep să urc în fugă scările. Îmi scot boneta din buzunarul de la spate. O întind grăbit să pară dreaptă şi o potrivesc regulamentar în mana stângă. Mă încurcă biletul Elei. Îl pun rapid la piept şi mă rog în gând să nu fie scris cu cerneală, fiindcă începusem să transpir şi mi-ar fi putut păta camaşa.
Urcam în fugă scările spre etajul doi unde era cancelaria. Urcam câte două-trei trepte şi mă întrebam de ce m-a chemat. «Brusc a schimbat foaia? Adică a venit duminica aici, în unitate, doar ca să discute cu mi-ne? Şi-a reevaluat reacţiile fiindcă i-am distrus, în sfârşit, echilibrul e-moţional? Sau găsise martori care să confirme că i-am făcut vreo ceva?»
«Trebuie să fiu tare» - îmi zic. «Trebuie să fac o faţă nevinovată, dar să-i dau de înţeles că eu i-am făcut-o ca să ştie că... orice acţiune implică reacţiune.» Dacă ar fi fost război, eram convins că înainte de a îm-puşca vreun „duşman al poporului”, l-aş fi împuşcat pe el. «Se putea... în război se întâmpla orice.» - mă gândeam. Dar era pace.
Ajung în faţa uşii. Îmi calmez respiraţia şi-mi compun un aer nepă-sător, de om fals îngrijorat. «Ar trebui să urmeze „un moment vesel”...»
Cioc cioc! (cum era stipulat în regulamentului de ordine şi func-ţionare -ROF- fix de două ori)
- Da! - se aude căpitanul dincolo de uşă. Avea o voce calmă, binevoitoare, ceea ce mă miră. De obicei când ştia că eu sunt în spatele uşii, se auzea un „da” care suna a tanc distrus şi, în acelaşi timp, anunţa imi-nenţa apocalipsei. Acum era de-a dreptul blajin, părintesc, plin de bu-năvoinţă.
«Am dat de dracu’» - mi-am spus. «Dacă dobitocul ăsta este calm, înseamnă că are dovezi care să-mi distrugă definitiv viitorul... pilot de încercare pe avioane supersonice... cosmonaut. Ce-o să mă fac?!»
***
- Să-nţeleg că ai fost obrăznicuţ în liceul militar... - interveni privirea verde înconjurată de valuri de păr blond.
Clipesc oarecum supărat de întrerupere. Mă trezesc din amintiri în camera de cămin studenţesc.
- Cum să-ţi spun - încerc eu să explic - în acei ani, de sfârşit de comunism, unii atinseseră un nivel incredibil de stupiditate, iar alţii de revoltă.
- Şi ce-are asta cu ceea ce-i făceai căpitanului, sau cu fata aia? – întrebă studenta.
-... Eu eram revoltat, dar nu împotriva comunismului în ale cărui lozinci chiar credeam sincer. Eram revoltat împotriva faptelor care contraziceau aşa-numitele „valori ale socialismului ştiinţific”. De exemplu, de ce noi, LM-iştii, eram conduşi de un individ absolut incult, care nu avea nici o legătură cu învăţământul? Noi eram elevi de liceu militar... de aviaţie, iar omul ăsta, cum tocmai am povestit, ne punea să săpăm tranşee duminica.
- Aşa... şi fata? - insistă blonda.
- Ce nu e clar? – interveni zgomotos Mircea ca să nu se mai lungească retorica - La muieri, faptele nu contrazic mereu ceea ce spun?
- Misoginule! - comentă studenta, ceea ce declanşă un val de chicoteli în cameră. Se îndreptă spre mine şi întrebă iar: - Cum adică i-ai fi îndeplinit un vis?
- Nu-i vorba de ceea ce crezi tu! - răspunse Mircea din nou în locul meu - Stai să vezi ce-i poate pielea omului, o să povestească! - zise el făcând semn spre mine.
- Au fost vremuri nasoale... - spuse Dila, care mi se prezentase ca fiind gazda chermezei - Acum, cică este democraţie şi sunt promovate adevăratele valori umane, dar uită-te: doar ciobanii şi securiştii s-au îmbogăţit. Asta după ce au distrus tot ce-a făcut Ceauşescu. Dar se anunţă interesantă povestea…
- Dă-i în mă-sa pe toţi! - interveni Mircea - ce, ţi-e ciudă că nu te-a făcut mama ciobăniţă la oiţă? Mai bine mai adu nişte fursecuri...
- Ia măi, nesătulule, să nu slăbeşti! - spuse blonda cu ochi verzi întingându-i un platou de fursecuri de lângă ea.
Mircea stătea pe covor între picioarele proaspetei sale prietene, Răduca, şi se delecta cu loviturile repezi pe care ea i le administra masându-l pe spate.
El mă adusese la chef promiţându-mi o distracţie pe cinste. Era cu doi ani mai vechi decât mine în facultate. Deşi îl cunoşteam de puţin timp, eram convins că avusese dreptate prietena mea, Tina, când mi-a spus despre el că e genul de om pe care nu aveai ocazia să-l vezi liniştit. În jurul lui se întâmpla mereu câte ceva ieşit din cotidian, nostim sau belicos, dar întotdeauna interesant.
Prin felul lui de a fi, de un optimism incurabil şi contagios, atrăgea în jurul lui grupuri pestriţe de persoane, de peste tot de pe unde se întâmpla să treacă. Era ca un far în noapte în jurul căruia gravitau tot fe-lul de gângănii - inconştiente sau nu. Îmi recunoşteam că sunt una din gâzele atrase, dar nu mă deranja acest gând. Chiar eram foarte bucuros, mă distram.
Mircea mai adusese cu el şi alţi colegi: Trompetă, Generalul şi Bazil.
Trompetă, colegul de an al lui Mircea, încerca să-şi dovedească importanţa pe lângă o frumuseţe anostă din încăpere la modul că... „uite ce prieteni săriţi de pe fix am”... Ştiam că este amantul unui arab şi de aceea eram mirat văzându-l pe lângă o fată. Îmi amintisem însă, că avea şi o mică afacere ca „peşte” şi exista probabilitatea ca tocmai acum să se ocupe de o racolare de „personal lucrativ” - cum spunea uneori.
Generalul, şi el coleg de an cu Mircea, de la prima vedere îşi dezvăluia defectul. Era turmentat aproape tot timpul. Noi, amicii lui, ne-am dat seama destul de repede că dacă era ridicat în grad, dădea de băut tuturor celor care luaseră parte la „ceremonie”. Acum, el bâjbâia după o sticlă pe care o dosise sub pat.
Bazil, fost coleg al lui Mircea şi actual coleg de an cu mine, avea o privire aparent adormită, dar de complezenţă în realitate. Era cu prietena lui - „scorpia” cum îi spunea Mircea; încerca să ne roage din priviri să nu folosim cuvinte porcoase faţă de ea.
Pe ceilalţi din cameră nu-i cunoşteam absolut deloc. Din prezentările directe sau nu, am înţeles că erau studenţi de la diverse facultăţi ceea ce crea o ambianţă extrem de plăcută. Până acum discutaseră unii cu alţii pentru a-şi împărtăşi părerile despre cursuri, societate, sau pentru a lega prietenii, sau doar pentru asigurarea unei partide de amor. Cred că toţi aveau impresia că doar Mircea îi cunoaşte pe toţi cei din cameră. În realitate nu era aşa nici pe departe.
Dila ieşea în evidenţă printre fete ca o panteră în mijlocul vânatului. Era îmbrăcată complet în negru, cu hainele mulate pe corpul ei atrăgător. Părul lung şi negru completa feminitatea ei mistică. Magnetiza privirile studenţilor din cameră, cu 0 forţă irezistibilă, greu de stăpânit. Şi eu mă surprindeam cum, inconştient, uneori îmi mai lăsam ochii să hoinărească pe trupul ei.
Eram jenat de acest lucru faţă de prietena mea pe care o percepeam lângă mine, elegantă şi tăcută. Tina stătea pe scaun cu mâinile împreunate deasupra genunchiului, zâmbind rece. O îndrăgeam, dar eram chinuit de efortul de a nu o supăra cu vreun gest de-al meu, pe care oricum îl consideram absolut nevinovat.
Aş fi vrut să-mi simtă tot trecutul, să ştie cine sunt... ceea ce intuiam că este cu adevărat imposibil. Avusesem momente în care imensa ei gelozie mă strivea, privindu-mă... «Oare ar putea înţelege că o altă femeie poate fi pur şi simplu admirată pentru că arată bine, este inteligentă, sau te poate înţelege ca simplă prietenă, frăţeşte?» În mod evident nu înţelegea. Ne cunoşteam de puţin timp, dar îmi dăduse suficiente motive să nu contez pe înţelepciunea ei. Încercam instinctiv să nu fiu considerat „vinovat”, dar această încercare devenea din ce în ce mai obositoare... şi fără sens. «Şi în definitiv ea, Tina, are propriile trăiri inconştiente, în care eu nu exist cu adevărat.»
Dila, ridicându-se de pe covorul gros, într-o unduire studiată, spuse cu o voce gravă:
- Deci, continui povestirea?
Eu nu răspund imediat aşa că tot ea continuă:
- Doreşte cineva un cocteil de fructe? Soţul meu tocmai a făcut o achiziţie, un blender care amestecă într-un mod mişto fructele. Mă duc să prepar băuturile. Cine vrea?
M-am uitat în jur. Era o situaţie oarecum hilară. Toţi eram puşi pe consum zdravăn de alcool, iar Dila dorea să ne dezintoxice cu fructe. Se aud voci bâlbâite... „Da, vreau şi eu!”
Generalul îşi găseşte votca.
- Merge amestecată cu troscău? - întreabă el şi apoi râgâie. Ceilalţi râd. Atmosfera se destinde, iar Dila ne lămureşte:
- Fac mult suc. Mă duc în bucătărie. - apoi mi se adresează astfel încât să audă şi ceilalţi: - Când mă întorc, să-mi spui cum e cu căpitanul, fata şi... visele!
Eu mă surprind întrebându-mă: «Oare care din cei de aici, din cameră, este fericitul soţ al Dilei?» Mă uit curios la fiecare. Nu am găsit pe cineva care să se „asorteze” cu ea. La un moment dat văd că se ridică dintr-un grup un tip uscăţiv şi pletos şi-i zice:
- Hai că vin să-ţi pun în funcţiune blenderul.
«Deci ăsta este bărbatu-său. Cum de este posibil așa ceva? Tipul ăsta?!?» - comentez în gând. Mi se părea mai potrivit până şi Generalul care ştiam că are părinţii putrezi de bogaţi.
Mă abţin să mă uit după Dila ca să nu-i dau Tinei motive de frustrare şi să fiu scutit de resimţirea durerii ei ascunse... dar la vedere.
Îmi focalizez privirea în verdele inocent şi oarecum tâmp al celei care m-a întrerupt. Şi ea mă privea aşteptând o explicaţie. Îi spun:
- Acum povestesc doar partea hazlie din acea perioadă de timp. În realitate am suferit mult datorită acestui căpitan. În anul întâi de liceu militar plângeam disperat zi şi noapte din cauza insultelor lui şi a decăderii umane la care încerca să mă supună. La un moment dat, absolut brusc, am avut o revelaţie. Mi-am spus că dacă se pune problema să renunţ la ce este corect, cinstit şi de bun simţ... măcar s-o fac aşa cum vreau eu și, în schimb, să mă aleg cu o distracţie pe cinste. Am dorit să văd cum este să fiu total pe dos faţă de cum eram în realitate şi să joc, pentru un timp, acel rol. Am făcut de aşa natură ca acest Perjî să aibă de-a face cu un astfel de personaj, să simtă la nivelul lui, pe cât posibil, cel puţin ceea ce primeam eu din partea lui.
- Poate că exagerai experimentând „inversul” tău... - spuse blonda.
- Am fost crescut doar de mamă, în cel mai umil şi respectuos mod posibil. Pentru mine, tatăl a fost un animal agresiv şi beţiv de care trebuia să mă feresc. Ori Perjî mi-a întrecut chiar şi antrenamentul de suportabilitate căpătat în copilărie.
- Este o explicaţie... - Insistă ea.
- Închipuie-ţi: eram la trei olimpiade naţionale, eram şeful laboratorului de pictură, scriam nuvele pentru ziarul oraşului şi chiar apărusem în presa naţională unele rezultate în gimnastică, aveam chiar expoziţie de pictură la „Sala Arta”... nici nu-mi aduc aminte câte alte chestii interesante cu care să mă laud... eram în trupa de muzică a liceului... şi, totuşi, acest căpitan, rezultat direct din macaragiu, mă numea „cârpă” şi „ruşine a armatei române” şi „trădător”... Eu, care eram un apărător convins al „valorilor socialismului”, al „omului nou” pe care dorea Ceaușescu să-l construiască. – închei extenuat de parcă retrăisem toţi anii Ĩntr-un minut.
- Mda... erai şi modest...
- Toţi din pluton se puteau lăuda cu multe - încerc să mă justific - Eram o clasă de elită... - spun iar, ca o scuză - Îţi dai seama, drăguţo, că aşa cum puteam face bine şi frumos, puteam face rău şi groaznic, cu acelaşi efort. Şi până la urmă am făcut. Acum acel liceu militar… nici nu mai există! Cred că am contribuit şi eu la acest lucru.
Blonda mă privea fascinată dar fără să-mi dea de înţeles că aprobă ceea ce spuneam. Eram conştient că nu-mi putea vedea cutremurul interior, ci doar suprafaţa acestui zbucium.
Mircea avea o privire îngândurată. Strângea alături de el picioarele Răducăi mângâindu-le absent. Ea încerca să-şi păstreze o atitudine serioasă fără să renunţe la cea „de gaşcă”. Împreună transmiteau un sentiment de căldură familială plăcută. Mircea spuse ca prin vis:
- Ştii că exact în acceaşi perioadă eu am fost recrutat pe nedrept, dintr-o confuzie de nume, în trupele de puşcăriaşi? Am fost cazaţi, în acel an, în liceul militar, la voi...
L-am privit mut de uimire. «DA! Aşa este!» În acel an s-au eliberat două clădiri de cazarmă unde să fie încartiruiţi nişte soldaţi despre care nu se prea vorbea. «Mircea era printre ei! Dacă l-aş fi cunoscut atunci... !» Îl întreb:
- Ce confuzie de nume?
- A fost un violator pe care-l chema ca şi pe mine. Ăia de la încorporare, când m-am prezentat să-mi fac stagiul militar, au zis că sunt violatoru’ şi m-au trimis direct în batalioanele de puşcăriaşi, în loc să mă trimită la paraşutişti.
- Şi ai făcut pârnaie toată armata? - întreb îngrozit de ceea ce se putuse întâmpla.
- Doar un an. Şi eu şi mama am trimis sute de scrisori, chiar şi lui Ceauşescu, pentru a se corecta situaţia. După un an teribil... am fost transferat la paraşutisti... - răsuflă uşurat Mircea de parcă tocmai scăpase.
- Dar taică-tu? - întreb eu - Nu te-a putut ajuta? Doar era pilot…
- Taică-miu murise dinainte.
Zumzetul din cameră încetă brusc, parcă pentru un moment de reculegere. Răduca, îl mângâie protector pe creştet. Ştiu că lui Mircică îi plăcea masajul pe cap; el spunea că este cea mai mare plăcere a lui... Ea se uită la mine şi, fără grabă, întrebă:
- Şi... ai intrat în cancelarie...?
- Mda... - răspund uitându-mă spre uşa camerei.
- Uite că vine şi Dila. - spuse Răduca ghicindu-mi gândul.
Tina mă ia pe după braţ.Mă ridic de pe scaun şi mă aşez şi eu pe jos. «Ah ce bine este să-ţi întinzi picioarele!» Trag scaunul spre mine şi pun pe el ceaşca de cafea şi sucul astfel încât să mă pot servi cu uşurinţă.
Îl observ pe Mihai, artistul, care era mai aproape de mine şi privea absent în jos. Blonda împreună cu arhitectul se tolăniseră şi ei lângă masa din spatele meu. Psiholoaga era acum aşezată în faţa mea, în locul lui Mircea. Mă fixa cu privirea.
Mă uit şi eu în ochii ei. Îmi observase tăcută toate gesturile.
- Ce de colăcei de fum scoţi! - remarcă ea.
- Mda... - răspund - De când am învăţat să fac colăcei de fum nu am mai putut să mă las de fumat.
- Să ştii că erai un copil absolut normal. - îmi spuse ca pentru a-mi împăca gândurile - Mă refer la liceul militar. Cred că nu nimeriseşi unde trebuia şi... nici căpitanul vostru.
- Cred... ştiu că ai dreptate. Cred că am avut şi noroc. A venit revoluţia şi acum sunt eliberat de tot ce-a scris nenorocitul ăla despre mine, în dosarul meu. Acum m-am înscris la o şcoală particulară de zbor şi... zbor de toţi banii pe care-i am. - zâmbesc - Nu am ajuns la Academia Militară, dar sunt la facultă, la „Aeronave”, ceea ce este chiar mai bine, cel puţin în aparenţă. Nu sunt însă convins că-mi va folosi această fa-cultate la ceva în vremurile astea când economia este la pământ şi toate fabricile sunt vândute la fier vechi. Mulţi studenţi se sinucid. Anul ăsta doi de la noi s-au aruncat pe fereastră.
Mirat, observ că fetele râdeau.
- Aaa... nu ca mine! - le lămuresc eu - Am spus serios ceea ce am spus! Chiar au murit. Nici nu s-au mai ţinut cursuri sau laboratoare în clasele de unde s-au aruncat.
S-a lăsat liniştea. Mă îndrept spre fereastră şi o deschid. Aerul primăvăratic năvăli în cameră. Inspir să-mi umplu plămânii până la refuz. Nu realizasem ce grea devenise atmosfera în cameră. Mă uit în sus spre cerul nopţii. Se zăresc stelele. Mă întorc înviorat de unde plecasem şi mă aşez. După o înghiţitură din cocteilul de fructe mă simt complet revigorat.
Blonda, arătând spre grămada de lângă pat, spuse:
- Să nu-i fie curent Generalului...
- Nu-ţi fă probleme! - îi răspund - E rezistent. Astă iarnă l-am găsit dormind în faţa căminului şi abia l-am putut duce până în cabina portarului unde l-am „cazat” lângă un reşou până dimineaţă. A doua zi nu avea nimic. S-a trezit şi s-a dus la şcoală. Hm, n-o să vă vină să credeţi, dar el nu lipseşte niciodată de la şcoală, şi întotdeauna are o sticlă cu el. Nimeni nu comentează starea lui deşi este mereu criţă, în prima bancă... probabil şi datorită faptului că taică-su este contraamiral.
- Pe tine te cheamă Mădălina, aşa-i? - o întreb pe psiholoagă.
- Da. De ce, mă rog?
Privirea ei îmi exprimă o tristă consolare, nu ştiu de ce. Dacă aş avea mai multe vieţi, gândesc, una i-aş dedica-o ei, să nu mai fie aşa lipsită de bucurie.
- Încerc să-mi amintesc de cineva cu acest nume. - şi continui: - Ştiu doar că persoana respectivă mi-a oferit, într-un moment de cumpănă, o speranţă.
Fata mă priveşte fără să înţeleagă nimic. Ar fi greu să-i prezint modul în care memoria mea putea reţine evenimente şi personaje ascunse doar de eticheta unor senzaţii. Numai exactitatea cu care îmi puteam reproduce trăirile îmi revela restul tuturor amănuntelor.
Din bucătărie se aud râsete. Probabil că Mircea a început să povestească despre păţaniile cu Generalul. I se aude vocea vociferând glumeţ.
- Îl cunoaşteţi de demult pe Mircea? - întreb.
Psiholoaga se uită de la unii la alţii şi răspunde:
- Nu. Este prima dată când l-am întâlnit. Cred că în afară de Dila ni-meni d’aici nu-l cunoaşte. Evident, nici pe voi, cei ce aţi venit azi odată cu el nu vă ştim. Ceilalţi ne mai cunoaştem din vedere, majoritatea stăm aici în cămin, deşi suntem la facultăţi diferite. Cred că avem în comun plăcerea de a asculta un anumit gen de muzică şi să ne petrecem serile împreună la o bârfă şi-o bere.
- Aveam impresia că este bine-cunoscut între voi. – remarc într-o doară - Şi noi ne-am cunoscut destul de curând şi am impresia că ne ştim de-o viaţă.
- Dar nu sunteţi colegi? - întrebă psiholoaga.
- Într-un fel - răspund - Mircea este mai mare decât mine, ca vârstă. El este în anul patru iar eu sunt anul doi. Generalul, Trompetă şi Bazil îi sunt colegi de an. Mă rog, Bazil acum mi-e mie coleg...
- Şi cum v-aţi cunoscut? Parcă sunteţi prieteni de-o viaţă, totuşi.
- Ne-am cunoscut datorită Tinei, prietenei mele. Ei se ştiau demult, făceau naveta împreună de la Ploieşti spre Bucureşti, la facultate. S-au împrietenit în tren. Bănuiesc, aşa cum îl ştiu pe Mircea, că făcea un întreg vagon de călători să râdă. - fac un gest spre uşă - ca acum.
În bucătărie, vacarmul creştea în amploare datorită râsetelor aproape de delir şi a zgomotului de scaune hârşâite pe podea. Vocea lui Mircea ieşea în evidenţă, sugrumată:
- Aoleu, mă doare burta!
Arhitectul se ridică întinzând o mână spre blondă ca s-o ajute şi pe ea să se ridice. Ni se adresă ca pentru a se scuza:
- Mergem şi noi în bucătărie, - şi continuă râzând - să oferim primul ajutor în caz de ceva. Văd că e agitaţie mare acolo.
S-au strecurat pe lângă mine spre uşa camerei. Înainte de a ieşi, blonda cu ochi verzi se întoarse spre mine:
- Nu vii şi tu? S-ar putea să avem nevoie... - spuse cu subînţeles.
Îi fac semn că nu. Doream să am câteva clipe cu mai puţină aglomeraţie în jur. Răcoarea din cameră îmi făcea bine. Oricum, deşi poantele spuse de Mircea erau pline de haz, Generalul, subiectul acestor poante, îmi era cunoscut foarte bine, doar fusese colegul meu de cameră înainte de a fi al lui Mircea. Pentru acest lucru îi eram adânc recunoscător că m-a scăpat de această nenorocire. Mă întreb - «De unde are atâta forţă Mircică să facă haz de situaţie şi de... problemă? Reuşeşte să scoată în evidenţă partea hilară a oricărei întămplări, oricât de anostă sau dureroasă ar fi fost.»
***
Îmi amintesc de Gibonul. Era un tip de un calm imperturbabil, capabil oricând să facă orice, dar cu o naturaleţe şi o dezinvoltură impersonală, ca și cum era normal, sau deja scris undeva ceea ce avea să facă. Era firesc pentru el să sărim gardul, să ne batem cu diverşi prin oraş, să umblăm beţi prin cluburi sau să plesnim câte o patrulă de garnizoană care se lega de noi. Față de el, ceilalţi din grupul nostru de „ciudaţi”, Hultanul, Mârţoaga, Pleşuvul şi eu, eram mereu exaltaţi şi entuziasmaţi de fiecare întâmplare.
Într-o zi eram cu toţii într-un bar unde nu aveam voie să intrăm nici datorită vârstei, nici datorită uniformei. Turnam în noi vin vorbind vrute şi nevrute. Tocmai când râdeam cu toţii de o întâmplare, Gibonul se întorace într-o parte şi scuipă exact pe bombeul pantofului unuia de la masa alăturată. Din câte înţelesesem din frâturile de discuţii ale celorlalţi ştiam că sunt studenţi străini. Tipul cu pricina s-a ridicat de la masă. Era o namilă de om cu o piele tuciurie.
«Nu ştie, săracul, cu cine are de-a face şi de ce.» - îmi spun. În acea perioadă era la modă în pluton să înecăm muştele de pe pereţi cu scuipat.
În fiecare seară se organizau campionate de omorât muşte. Concursurile se ţineau în baie, unde pereţii erau îmbrăcaţi în faianţă şi pe jos era gresie, deci se putea face uşor curăţenie. În seara precedentă Gibonul fusese descalificat fiindcă lovise cu scuipat o muscă de pe chiu-veta de lângă el, deşi regula era să vizezi muşte la cel puţin o chiuvetă distanţă. Se simţea nedreptăţit şi tocmai de aceea scuipase fix pe bombeul vecinului de masă, să dovedească faptul că era un maestru de necontestat.
În timp ce tuciuriul se îndrepta spre noi, îl observ pe chelner. Îmi era bun amic. Îmi furniza băuturi de contrabandă, asta pe lângă faptul că ţinea barul deschis mult după ora legală de închidere, ori de câte ori i-o ceream. Se uita speriat la mine. Din privirea lui disperată şi rugătoare înţeleg că mă imploră să mutăm afara orice eventuală dispută.
Îi dau de înţeles Gibonului acest lucru arătând cu degetul spre fereastră. Acesta, cu o moacă jovială îmi face semn cu capul că a înţeles. În acelaşi timp, fără să se întoarcă şi fără să-şi schimbe poziţia de pe scaun, îl loveşte în burtă pe studentul care ajunsese lângă el şi după ce acesta se înconvoaie îi mai trage şi o palmă după ceafă, mai mult pentru a crea zgomot decât durere. Apoi se ridică şi iese din bar nu înainte de a-i spune studentului că-l aşteaptă afară. Noi, ceilalţi, am rămas la masă. Ne uitam la colegii studentului să vedem ca nu cumva să se ridice şi ei de la masă. După un timp, vedem prin fereastra de lângă noi cum Gibonul exersa câteva din loviturile pe care le repetam cu toţii, seara, în dormitor. Acum, noi comentam râzând greşelile în execuţie. Studentul încasa cu stoicism ceea ce avea Gibonul să-i ofere.
După un timp, s-au ridicat şi ceilalţi studenţi de la masă şi imediat ne-am ridicat şi noi. Eu îl chem pe chelner să-mi facă socoteala consu-maţiei şi-i spun să nu strângă masa deoarece aveam de gând să ne întoarcem. Când m-am uitat prin ferestre, bătaia era în toi. Parcă erau mai mulţi studenţi. Mă duc în fugă să contribui şi eu la „război”. Câţiva LM-işti, care erau în trecere prin zonă, intrară şi ei cu pumnii şi picioarele în dispută.
După un timp, studenţii erau pe jos şi câte unul dintre noi tot mai trăgea câte un şut în ei. Într-o parte, aşteptând răbdători, era o patrulă de garnizoană şi o patrulă a miliţiei. La un moment dat, s-au apropiat de mine şi de Gibonul. Când ne-au văzut mai liniştiţi, ne-au ordonat să le spunem numele noastre şi să le dăm legitimaţiile. Gibonul a răspuns calm că-l cheamă „Zgura Mitică”. Eu am spus că sunt frate-său.
Ofiţerul ne-a privit încurcat. Lângă noi au venit şi ceilalţi colegi. Patrula era mult inferioară, numeric vorbind, ceea ce l-a oprit pe şeful acesteia să mai continue întrebările cu tonul lui arţăgos. A bâlbâit ceva şi a plecat împreună cu soldaţii lui. Miliţienii au plecat şi ei. Noi ne-am întors în bar, iar ceilalţi colegi care veniseră în ajutor, şi-au luat fetele de braţ şi au plecat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
În bar, pe masa noastră, ne aştepta o sticlă abia deschisă de vin. Înţeleg imediat ce se întâmplase: chelnerul le-a umflat nota de plată studenţilor şi tocmai ne făcuse cinste cu acea sticlă. Asta aşa, ca să-şi demonstreze bunăvoinţa şi, evident, să o ceară pe a mea. Era aranjat ca în acea seară să cumpăr de la el obişnuita ladă plină cu sticle de coniac şi, eventual, nişte cafea...
În urma acestei întâmplări m-am trezit cu un raport mai mult decât fantasmagoric. Perjî găsise martori cum că eu, singur, bătusem studenţii, miliţienii şi insultasem patrula de garnizoană. Imediat se constituise Consiliul Profesoral care a decis conform dovezilor „indubitabile” din raport să fiu sancţionat. Mi s-a decis nota şase la purtare, nu exmatricularea aşa cum o ceruse căpitanul. S-a decis şi înfiinţarea unui cabinet de pictură, unde să fiu şef... ca să mi se mai ocupe timpul.
***
Zâmbeam trist, fără să vreau, acestor amintiri.
- Ce este? - mă întreabă psiholoaga.
Neatent, o întreb şi eu:
- Ce este?
- Zâmbeai într-un mod ciudat şi doream să ştiu de ce.
Îşi schimbase poziţia şi acum stătea cu picioarele încrucişate în faţa mea, destul de provocator...
- Mi-am amintit ceva din LM.
- Cum erai atunci?
- Cred că plin de întrebări şi dornic să demonstrez ceva, orice, mie şi altora; ca şi acum, cred.
- Descrie-mi o zi obişnuită ca să înţeleg.
- Hm... nu erau zile obişnuite. Difereau toate între ele şi evenimentele se derulau cu asemenea viteză încât aveai foarte puţin timp să rememorezi ca să înţelegi ce s-a petrecut.
Fac o pauză să-mi caut cuvintele şi continui:
- Una peste alta, nici o regulă nu avea vreo valoare. De exemplu, noi primeam învoire în oraş la două-trei săptămâni; iar permisie, o dată la trei-patru luni, când puteai să-ţi vezi părinţii. În anul întâi acest lucru era dureros, dar curând ne-am dat seama că învoirea sau permisia erau, să zic aşa, o modalitate de represiune.
Psiholoaga chicoteşte şi spune:
- Nu mai înţeleg nimic. Nu asta vă doreaţi?
- Aparent da. În realitate, în învoire trebuia să plecăm în uniformă, doar după o inspecţie draconică. Nu de puţine ori ni se anula învoirea din cauză că nu aveam uniforma regulamentară... De exemplu, un elev putea fi „consemnat” că nu avea bocancii lustruiţi. Asta nu este tot; la nouă seara trebuia să fim prezenţi în unitate, la raportul de seară. Dimpotrivă, - explic eu - când săream gardul, eram îmbrăcaţi civil, făceam tot ce ne trecea prin cap în oraş şi ne întorceam... plini de amintiri frumoase şi de alcool. Normal că cineva trebuia să ne „acopere”, adică să ne includă pe lista de serviciu la cantină sau oriunde, cum ar fi la gre-blatul platoului de instrucţie. Pentru mine şi o gaşcă restrânsă era uşor să fugim din unitate pentru că motivam că suntem ori la muzică, ori la gimnastică, ori la pregătire la mate-fizică la nu ştiu ce facultate din oraş... etc. În „pseudo-învoire” puteam pleca şi dacă făceam rost de câteva zile de spitalizare... - completez explicaţia.
- Eraţi de nestăpânit! - exclamă psiholoaga imitând exasperarea unei profesoare – Parcă mereu aveaţi de făcut ceva împotriva regulilor. Nu te-ai întrebat cu ce folos?
- Nu cred că regulile erau o problemă...
- Se vede clar că nu! – mă întrerupse ea promt.
- Hm... Poate că oricărui fost coleg i s-ar părea ciudat să audă ceea ce-ţi spun acum: în ultimul timp chiar eram sătul de oraş şi de toate „pseudo-învoirile” sau „pseudo-permisiile”. Simţeam că sunt într-un carusel care mă învârtea într-un cerc pe care nu-l mai doream, mă ameţea. Dar încercam să mă cunosc mai bine experimentând orice. Simţeam că este necesar să cunosc ce-i în jur, să-mi înţeleg şi să-mi adaptez personalitatea ca apoi să urmez un drum pe care să-l simt natural, des-tinat doar mie.
- De ce spui asta? Pare că te distrai de minune şi ai o multitudine de amintiri... interesante. Şi acum, cred că mulţi te-ar invidia pentru întâmplările prin care ai trecut. Eu am avut o viaţă anostă în care nu s-a petrecut mai nimic interesant. Nu aş avea niciodată ce să povestesc despre mine.
- Am auzit de multe ori aceste cuvinte. Nu cred că este întru totul adevărat. Cred că important este ceea ce ai simţit trecând prin diverse întâmplări, nu întâmplările în sine.
- Hm... - făcu psiholoaga îngândurată - Poate că da.
- Multe din activităţi - aventuri din perioada liceului, iniţial le făceam doar din curiozitatea de a descoperi cum mă încadrez în acea situaţie. Exersam orice până treceam... în partea superioară a clasamentelor. Arte, mate-fizică, sport, agăţat de gagici... nu ratam nimic.
- Totuși, asta cu gagicile... nu-i o activitate sportivă! - comentă psiholoaga.
Continui ca şi cum nu auzisem:
- De multe ori... exersam doar de dragul de a susţine un mit care se năştea în jurul meu despre ceea ce făcusem. Trebuia să demonstrez colegilor că eram capabil de ceva ce părea cu adevărat incredibil. - asaltat de amintiri, oftez - După o lungă perioadă de timp aceste lucruri au devenit plictisitoare. Intuiam că ar trebui să abordez altfel căutările mele. Încă nu înţelegeam cine sau ce sunt şi cum aş putea să-mi construiesc viitorul. Eram convins însă, că orice pare atât de minunat, neobişnuit, exuberant, este rezultatul doar al unei acțiuni dedicate, al curajului şi al încrederii că „se poate”. Vreau să spun că descoperisem cum pot deveni „minunăţiile”, în mod barbar, „banalităţi”.
- Te-ai gândit că e posibil să fi confundat experimentul cu cunoaşterea? - întrebă deodată psiholoaga.
Sunt încurcat de întrebarea ei. Afundat în amintiri îmi este greu să-i înţeleg logica întrebării.
- Explică-mi, te rog! - o rog laconic.
- Aveai... cred că încă mai ai, un apetit nestăpânit pentru a experimenta trăiri şi senzaţii. Experimentai, inclusiv pe propriul corp, diverse idei şi situaţii poate din orgoliu sau poate pentru a-ţi ascunde frustrările date de conjunctura nefavorabilă în care te aflai.
- Într-adevăr... - recunosc eu.
- Şi atunci? - întrebă însufleţită de confirmarea mea - Eşti sigur că ai ajuns la concluzii corecte în urma experimentelor?
- Cred că aş putea spune că nu aveam timp pentru a-mi studia rezultatele acţiunilor. Mă întrebam tot timpul, ca şi acum: «Oare ce domeniu ar putea merita efortul uriaş de care mă simt capabil? Oare în ce domeniu al cunoaşterii şi al existenţei umane ar merita să mă afund cu totul, să-mi dedic tot restul vieţii?»
- Păi doreai să fii pilot, cosmonaut... - încercă psiholoaga să mă încurce, să-mi dovedească aparenta incoerenţă.
- Cunoscusem de-a lungul timpului câţiva piloţi pe supersonice şi citisem tot ceea ce se scrisese despre Dumitru Prunariu, singurul cosmonaut român. Am fost deziluzionat. Am înţeles că sunt oameni obişnuiţi, nu... zei. I-am văzut în splendoarea banalităţii lor, ca oameni care s-au nimerit în diverse conjuncturi favorabile, care i-au pus cu penseta în locul în care se aflau. Pot spune că îmi conştientizam multe abilităţi în plus faţă de ei, abilităţi pe care le câştigasem fără a fi epuizat de efort, ca în culmea unei cariere.
- Ha, ha - râse psiholoaga - adică te întrebai ce poţi face mai mult decât ceea ce nu puteai face?
- Poate...
- Poate că erai nemulţumit de „banalitatea” activităţilor tale, dar concluziile care să te conducă spre înţelegere şi cunoaştere sunt oare chiar atât de... banale? Ai dobândit... cunoaşterea necesară să poţi renunţa la visul tău? - întrebă ea pe un ton dur.
- Nu - resping eu concluzia spre care mă conducea abilă -... deşi am înţeles că a zbura nu putea fi ultimul rezultat al existenţei mele. Nu eram convins nici măcar de faptul că ar merita să fie un mod de viaţă. Ştiam că voi zbura fiindcă mă ştiam în stare să întorc lumea pe dos, ca pe o şosetă, pentru asta. Pentru că mă simţeam dator să îndeplinesc dorinţa copilului care fusesem până de curând. Mă întrebam doar: «După ce voi zbura până mă satur, ce voi face?». Acum, când vorbesc cu tine, m-am înscris la o şcoală de zbor... şi zbor când am chef. Adică şofez avionul - nu este mare scofală. De ce naiba a trebuit să-mi pierd timpul cu atâta armată?!
- Îmi inchipui că este frumos să zbori. - spuse ea oarecum vinovată.
- Mda... unii ar spune că este frumos să te dai cu barca, alţii să faci goblenuri... Tu, dacă eşti convinsă că ți-ar plăcea să zbori, de ce nu zbori? Iar dacă nu zbori, de unde poţi şti dacă ţi-ar plăcea?
Nu-mi răspunse. Sorbi din paharul imens dintre mâinile ei mici. O întreb arătând spre pahar:
- Ce ai acolo?
- Coniac. Vrei şi tu?
- Da, te rog.
Ea mai sorbi o dată, lăsă paharul alături de ea pe covor şi se ridică. Era scundă dar avea formele ferme ale vârstei ei. Observă că m-am uitat la ea. Îmi zâmbi, trecu pe lângă mine şi ieşi.
Se făcu răcoare în cameră. Mă îndrept spre fereastră să o închid, dar îmi mai aprind o ţigară. Mă sui cu fundul şi picioarele pe pervazul lat. Cu o mână îmi ţin genunchii strânşi la piept şi cu cealaltă ţigara. Cerul nopţii era în parte lipsit de stele. Îmi spun că voi închide fereastra după ce voi termina de fumat. Constat mirat că în cameră nu mai era nimeni în afară de Generalul turmentat şi artist. Mihai stătea îngândurat, jos, ghemuit într-un colţ, cu bărbia pe genunchi şi cu mâinile împreunate deasupra gleznelor.
Din bucătărie nu se mai auzea nici un zgomot. «S-o fi terminat chermeza şi ceilalţi au plecat.» - gândesc. «Unde o fi Tina? Mircea ne-a lăsat aici?» Nu ştiam unde anume suntem în Bucureşti. Gaşca noastră a venit înghesuită în maşina lui Mircea. «Nu-i nimic!» - mă gândesc - «Dimineaţă ne-om descurca noi, eu şi Tina, să ajungem în Belvedere, unde locuim. Dar unde este Tina?» Rezist impulsului de a o căuta. N-aş vrea să fiu penibil întrebând de aiurea de ea.
Mă uit iar spre cameră. «Unde au dispărut toţi, aşa, fără să imi dau seama?»
Îmi plăcea acea cameră. Dacă tot nu era „aproape nimeni” acolo, puteam să mă relaxez, să mă gândesc la orice aş fi dorit. Trag leneş din ţigară. Încerc să mă înţeleg. La orice chef, cel mai atractiv moment pentru mine este când se lasă liniştea. O linişte datorată consumului de alcool şi a faptului că „împerecherile” au luat sfârşit. «Adică fiecare fată sau băiat şi-au găsit perechea.» - îmi spun distrat. Din acest punct de vedere fiecare chef era pentru mine relativ liniştit.
Inspir aerul primăvăratic al nopţii. Aş fi dorit să fac ceva deosebit, o reprezentaţie de dans, un cocteil cu o multitudine de gusturi sau orice altceva interesant, ca în liceul militar. Realizez că făceam toate acestea doar ca să atrag atenţia... fetelor. Acum eram deja „împerecheat” şi, teoretic, nu mai aveau rost acele „reprezentaţii”. Tina, deşi nu era cu mine, era asociată aprioric imaginii mele. Până la urmă această imagine mă scăpa de un efort şi de întrebările ulterioare pe care aveam obiceiul să mi le pun: «Am fost perfect? A fost sugestiv ceea ce am facut?» - şi, în final: «Nu am fost penibil?»
Ştiam că îmi mai trebuie ceva, poate o anumită îndemânare sau intuiţie pe care nu o aveam, dar pe care o conştientizam şi o puteam exersa prin simplu fapt că eram în stare să lucrez oricât de intens. «Cum să lucrez intens la aşa ceva?» Nu sunt sigur că m-ar defini vreo activitate ci doar că ar oferi clipe de amuzament, fără a avea o valoare reală pentru mine. «Sigur?» - mă întreb nefericit.
Constat că orice aş fi gândit mă ducea inevitabil la întrebarea: «Ce era cu adevărat valoros, ce ar fi meritat să-mi dedic întreaga viaţă şi putere de a exersa şi a intui?» Era o întrebare la care nu găseam niciodată un răspuns şi atunci, dezamăgit, căutam să-mi răspund la o întrebare mai simplă: «Cum să fac să-mi îndeplinesc ceea ce mi-am propus acum, în termenul cel mai scurt cu putinţă.» Răspunsul la această întrebare mă echilibra şi-mi oferea o linişte interioară, dată de faptul că realizam ceea ce mi-am propus... pe moment.
Acum nu-mi plănuisem nimic pe termen scurt. Ştiam doar că trebuie să termin facultatea, dar acest lucru nu avea mai nimic în comun cu această noapte. Nu avea nimic în comun nici cu ceea ce însemna în realitate facultatea. În această perioadă, de după revoluţie, studenţii obţinuseră dreptul de a merge la cursuri doar dacă doreau. Şi profesorii, beneficiind de dreptul studenţilor, veneau la cursuri doar dacă aveau chef. În realitate, profesorii îşi începuseră tot felul de afaceri, de la intermedieri şi en-gros-uri până la piscine şi tot felul de alte penibilităţi care nu aveau nimic în comun cu domeniul aerospaţial. La fel şi studenţii. Profii se făceau că predau, iar noi ne prefăceam că învăţăm. Examenele deveniseră şi ele doar nişte afaceri. Profii luau şpagă, iar studenţii inventau metode cât mai originale şi uneori costisitoare, de copiat.
Conchid dezorientat, în gând: «O promiscuitate generală! Ca şi în comunism, în capitalism societatea ne îndrumă orbeşte, prin minciuni perverse, să dorim ceea ce nu ne trebuie.»
Totuşi existau şi profesorii mei de suflet de care mi-ar fi fost ruşine să nu învăţ ceea ce ne predau. Aş fi dorit să fac lucruri frumoase, deosebite în domeniul dumnealor de studii pentru simplul fapt că erau mereu prezenţi la şcoală, cu trup şi suflet, şi mă fascinau cu erudiţia de care dădeau dovadă. Aceasta o aşterneau la picioarele a celor doi-trei studenţi prezenţi la curs, cu o smerenie demnă de cea mai înaltă cultură şi înţelegere a măreţiei şi, totodată, a incomprehensibilităţii naturii însăşi. Doar pentru aceşti profesori hotărâsem să continui facultatea, în ciuda celorlalţi, cei care predau sporadic, fuduli până la prostie, penibilităţi expuse ca legi finale ale Universului.
De la profesorii... mei... am învăţat cel mai important lucru: în faţa logicii şi a intuiţiei universale trebuia să fiu umil, dar şăgalnic, vesel şi plin de curaj, aşa cum un copil se simte protejat şi liber... în braţele mamei.
Societatea nu-mi poate arăta cum acest lucru îmi va asigura mâncare şi locuinţă. Beată criţă, după revoluţie, nu-mi dădea de înţeles că aş putea să supravieţuiesc cu cunoştinţele mult prea avansate pe care mi le împărtăşeau profesorii mei favoriţi. Eram totuşi mândru că ajunsesem, pur şi simplu din întâmplare, să fiu băgat în seamă de astfel de oameni minunaţi. Pentru moment nu-mi era foame şi aveam unde să dorm, ceea ce-mi lăsa un răgaz de timp liniştit în care să studiez, să învăţ şi să mă las, într-un final, cuprins de febra cunoaşterii şi a descoperirii.
În timp ce gândeam astfel, un văl întunecat mă umbrea tot timpul: «Şi totuşi ce se va întâmpla când voi termina facultatea? Voi fi unul din zecile de mii de absolvenţi care vor alerga după o bucată de pâine? Voi face aceleaşi compromisuri pe care le-au făcut şi ceilalţi? Voi vinde sandviciuri la fast-food-uri? Ce se va alege de toată minunăţia de idei pe care mi le-au sădit aceşti profesori cu atâta modestie şi geniu în acelaşi timp?
Nu puteam să-mi văd viitorul. Nu puteam să mi-l înţeleg. «Voi face totuşi ceva în numele acestor mentori! Nu ştiu ce, dar voi face!»
Cu sufletul chinuit de lupta dintre îndoială şi speranţă, abia realizez că psiholoaga intră în cameră. Era urmată de Trompetă. Amândoi erau cumva miraţi şi dezorientaţi în camera goală. Artistul ieşise fără să-l simt, iar Generalul zăcea inconştient. Psiholoaga mă căută din priviri şi îmi arătă paharul cu coniac întrebându-mă ridicând sprâncenele unde să-l pună. Îi arăt absent locul de unde mă ridicasem.
Abia atunci mă zări şi Trompetă. Ochii i se măriră gata-gata să iasă din orbită. Mă privea perplex cum stăteam în cadrul ferestrei. Fără să mă gândesc, mă uit în afară, să-mi aleg un loc unde să-mi arunc mucul de ţigară. Îl arunc în părculeţul scufundat în bezna nopţii.
Când întorc capul, Trompetă era lângă mine. Încet îmi pune mâna pe picior şi, odată ce m-a atins, mă prinde ferm. Mă întreabă cu o voce vădit stăpânită:
- Ai vazut-o pe Dana?
- Care Dana? - întreb, în timp ce-i prind mâna cu gândul de a da-o la o parte.
- Tipa blondă, cu ochii verzi... Ce faci? - mă întrebă apoi brusc şi nervos.
- Ce ai măi, disperatule? - îl întreb - N-am văzut-o pe Dana, nu a plecat cu voi?
- Nu... - răspunse el - Ştii ceva? Cred că nu ai de gând să te arunci... Nu de alta, dar s-a mai aruncat unul pe fereastră când eram şi eu în cameră şi am stat o săptămână la poliţie să dau declaraţii. Gaborii nu se lăsau convinşi că ăla pur şi simplu s-a sinucis, că nu l-am aruncat eu. Dacă ai ceva de gând, aruncă-te după ce plec de aici! - spuse el în timp ce şi-a furişat o mână pe braţul meu strângându-mă cu putere.
- Trompeţică, - îi zic - stai măi liniştit. De fapt chiar vreau să închid fereastra că m-a luat cu frig. Dă-te la o parte!
Omul îmi făcu loc să cobor de pe pervaz, dar fără să-mi dea drumul la braţ. Îl împing în lateral, apoi închid fereastra.
Psiholoaga râdea înfundat. În pauza dintre hohote, spuse cu haz:
- Sunteţi complet săriţi de pe fix!
- Serios, - spuse Trompetă - am avut mari probleme şi cu poliţia şi cu coşmarurile. Nu-mi mai trebuie! Serios vă spun, - repetă el - dacă aveţi de gând să vă puneţi capăt zilelor, făceţi-o fără ca eu să fiu în cameră!
- Hai măi, - zic eu dând a lehamite cu mâna - plimbă ursu’!
- Serios... - încercă iar să spună ceva.
- Hai, mergi pe burtă că se filmează! – insist eu să nu se mai scuze fără rost.
Psiholoaga se descătuşă într-un râs plin de gesturi. Trompetă se îndreptă spre uşă şi ieşi. Am început şi eu să râd. Îi spun fetei:
- Cred că dacă ai asista la o zi obişnuită a aeronaviştilor ai face apoplexie de atâta râs sau ai ajunge la spitalul de nebuni.
Psiholoaga spuse prefăcându-se brusc serioasă:
- Ei, nici chiar aşa. E-adevărat că aş avea material bogat de studiu, dar aş încerca să mă menţin totuşi obiectivă.
- Ca să fii obiectivă, ar trebui să ai un reper. În cazul nostru, noi nu avem reper decât propria persoană. Şi dacă ne gândim că propria persoană este subiectivă realizezi că ancorele obiectivităţii se prind de... nimic. Persoana pluteşte în derivă, în vid. - spun eu distrându-mă.
- Hm... - psiholoaga rămase adâncită în gânduri.
Cumva intuiam că încerca să-mi formuleze tot felul de idei legate de „ancora de obiectivitate”. Despre cum era de schilodită începând din anii copilăriei, prin ceea ce ne înconjoară, de la părinţi până la restul de aglomerări de... subiectivităţi. N-ar fi făcut decât să mă aprobe într-o lungă şi doctă explicaţie.
O apreciez repede că nu a dat glas nici unui gând care ar fi născut vreo dispută filosofică fără sens... contradictorie doar în aparenţă.
Sorb din coniac. Are o aromă migdalată şi o tărie plăcută. O privesc pe fată. Am impresia că ea aştepta să treacă un timp astfel încât următoarea întrebare să nu pară că a fost pusă pentru a schimba subiectul. Decid să o ajut şi o întreb:
- Unde sunt ceilalţi? Am rămas singuri pe aici?
- Nu de tot. Băiatul ăla plinuţ cu care aţi venit din Regie - nu se abţinu ea să-l ironizeze - i-a adunat pe toţi în bucătărie.
- A, Mircică!? - mimez eu mirarea, mai mult pentru că sesizasem că nu i se părea „normal” prietenul meu.
- Da. Mircea povesteşte ceva despre matricea psihicului uman. Toţi sunt fascinaţi de teoriile lui. Nu am avut timp să înţeleg subiectul discuţiei, dar cred că spunea ceva şi de tine.
«Oare ce povesteşte despre mine?» - mă întreb curios.
- Tina este pe acolo? - întreb.
- Cea cu care ai venit?
- Da.
- Este acolo. Cu Dila.
Mă liniştesc. Mă întreb dacă nu părusem nepăsător, că abia acum m-am interesat de Tina. Până la urmă nu prea îmi păsa cum se vedea relaţia mea.
Tina şi cu Mircea se cunoşteau de ani buni. Îmi era imposibil să uit ziua în care ea îmi spusese printre altele: „Cred că amândoi aţi avea de câştigat dacă v-aţi cunoaşte. Aveţi cam aceleaşi doage lipsă.” Peste câteva minute, eu şi Mircea ne priveam neîncrezători, ca şi cum amândoi ne spuneam în gând: «Ce are amărâtul ăsta în comun cu mine?»
- Ştii, referitor la povestea ta din... „lemeu” - începu psiholoaga - ai spus că ofiţerul încerca să obţină trei argumente. Care este cel de-al treilea argument?
«Oare ce ar fi vrut cu adevărat să ştie această studentă la psihologie?» - mă întreb. Îi voi povesti despre al treilea argument, deşi aş fi dorit să cunosc şi reacţia celorlalţi, părerea lor, nu doar a ei.
Ea tocmai se aşeză mai confortabil pe covorul gros. La fel şi eu. Se crease o atmosferă magică, ca şi cum ar urma împărtăşirea unor taine demult dorite.
***
Perjî îşi mută privirea întunecată dinspre soldaţi spre mine. El nu se uita cu adevărat la nimeni. Probabil că exersase îndelung să dea de înţeles cu cine vorbeşte fără să-l privească în mod direct pe nefericitul interlocutor.
Încercam un sentiment murdar de milă faţă de căpitan. Îmi părea un animal care inconştient se muşcă singur de coadă. Îi vedeam neputinţa în încercarea lui disperată de a dovedi ceva... nu ştiam, dar nici nu conta ce anume. Până acum reuşise să-mi amintească doar nişte fapte de-ale mele pe care eu le consideram fireşti, dacă nu chiar interesante. Regulamentele nu cereau sancţionarea lor, ci dimpotrivă, le încurajau cu oarecare subtilitate.
- Bă Popică - spuse căpitanul subţiindu-şi buzele - te mai întreb un lucru: Ce făceai, mă, în aplicaţia din toamna asta, cu elevii din companie?
«Ce aplicaţie?» - mă întreb - «Aia a fost o cacialma, o minciună, nu o aplicaţie militară.» Îmi amintise de zecile de kilometri pe care le străbătusem pe jos, toată compania, până într-o livadă pierdută lângă un sat. Noi, elevii, ne aşteptam să exersăm tactici de atac şi de apărare într-un poligon militar şi eram de-a dreptul exaltaţi cu toţii la acest gând, comentând zgomotos tot drumul.
Cu toţii am simţit o frustrare fără margini când, a doua zi, la raportul companiei, Perjî ne-a transmis rânjind răutăcios că, incredibil, aveam normă la cules de mere. Şi asta am făcut trei săptămâni. Am cules mere. Bineînţeles că răzbunarea noastră a fost pe măsură. În acel an livada nu a mai avut producţie. Mai mult, tractoarele CAP-ului s-au stricat unul după altul, iar coşurile, în care ar fi trebuit să strângem mere, s-au evaporat şi ele într-un mod misterios.
Ca şi în celelalte cazuri, nimeni nu ar fi avut curajul să comenteze aceste lucruri. Piesele de schimb ale tractoarelor, coşurile, merele şi orice ar mai fi fost pe acolo s-au dus pe vinul luat la schimb de la sătenii din localitatea alăturată. Practic, au fost zile în şir de beţii crunte. Ofiţeri şi elevi laolaltă eram o masă amorfă răspândită pe dealurile livezilor. În alte zile luam de mâncare de la săteni, mai ales când administratorii livezilor au înţeles că nu ne justificam porţiile zilnice de hrană.
Amintindu-mi de aceste lucruri, răcnesc spre Perjî:
- Tovaraşe căpitan, permiteţi-mi să raportez: în această toamnă nu s-a efectuat nici o aplicaţie. S-a efectuat programul de cules de mere!
- Bă! - strigă căpitanul; apoi coborându-şi în mod neaşteptat vocea. întrebă - Vindeai vise sau nu?
Mă uit spre soldaţi. Pe feţele lor se citea o neîncredere perplexă. Stăteau ţepeni, privind spre mine şi aşteptând răspunsul.
Fără să-şi dea seama, Perjî îmi servise un mare prilej să fiu încântat de propria-mi persoană. «Am vândut vise, într-adevăr!» Nu ştiam că este la curent cu acest lucru fiindcă nu-mi urlase nimic pe această temă până acum. Credeam că cei care pârau, anumiţi colegi de-ai mei, se fereau ei înşişi să recunoască faptul că mi-au plătit vise.
Reuşisem, după ani de exersări, dezamăgiri şi umilinţe, să dovedesc, de fapt în primul rând să-mi dovedesc, că hipnoza există cu toate aspectele interesante despre care citisem, pasionat de acest subiect.
***
- Cum adică vindeai vise? - mă întrerupse psiholoaga.
- Prin hipnoză.
- O spui aşa... de parcă n-ar fi mare scofală. Noi avem un curs de hipnoză la facultate, dar nici un student n-a reuşit să inducă transă, nici chiar profului nu i-a ieşit când i-am cerut cu toţii să ne facă o demonstraţie. Tu chiar ai hipnotizat?
- Păi... Da! - spun vesel, cu mândrie copilăroasă.
- Ştiu că sunt câteva metode de hipnoză. Cum ai făcut?
- Dacă ar fi să te iei după literatura de specialitate, sunt câteva... mii de metode, care mai de care mai interesante. În realitate eu cred că sunt doar două din care, din impertinenţa... lăcomia de a scrie cât mai multă „literatură de specialitate”, se scornesc toate celelalte variante.
- Doar două? - întrebă neîncrezătoare fata - Cum ai putea să reduci numărul atâtor variante doar la două?
- Am exersat multe lucruri despre care am citit. Exersând am înţeles că, pur şi simplu, mă comportam doar în două feluri ca să induc o transă adâncă. Blând sau agresiv. Unii ar spune matern sau patern.
Psiholoaga tăcea. Îi observam atitudinea. Compara în minte tot felul de cunoştinţe incomplete prinse de pe la cursurile ei. O percepeam cumva încurcată de lipsa unei experienţe concrete din care să aibă propriile concluzii, propriile trăiri.
Într-un final, când sesizez cum căutările ei mentale se împiedicaseră de o idee, spuse:
- Bun, dar tehnicile aşa-numite efractive, cele folosite la bâlciuri şi circuri, presupun o performanţă extraordinară din partea hipnotizatorului. Ĩn asemenea cazuri, în câteva minute, subiectul intră în cea mai adâncă transă, ca şi cum ar fi trebuit dinainte să fie în această situaţie.
- În parte, ceea ce spui este adevărat. În realitate, hipnotizatorul crează această situaţie în funcţie de subiectul de hipnotizat. Practic el spune, sau face gesturile la care s-ar aştepta conştient sau inconştient subiectul. Hipnotizatorul doar „ghiceşte” așteptările subiectului în conjunctura creată de el şi induce, jucând rolul de „mare mag”, o aparentă armonie între acestea. În cazul tehnicilor efractive, hipnotizatorul pur şi simplu intuieşte persoanele, să zic aşa, comode - dar nu în sensul ade-vărat al cuvântului - adică cele care sunt relativ supuse unui coordona-tor, şef sau unei „entităţi superioare”, oricum vrei s-o defineşti. Persoanele stăpâne pe sine, într-un fel sau altul chiar „răzvrătite”, nu acceptă aprioric aplicarea unor astfel de tehnici, așa-numite „efractive”. Aceste persoane se armonizează doar cu acţiuni sau idei în care cred, sau sunt pur şi simplu considerate ca fiind proprii. Hipnotizatorul trebuie, în realitate, să conceapă o conjunctură care aparent, şi numai aparent, este cea decisă de subiectul, să-i spunem, „rebel”.
Râd. Închisesem cercul construcţiei de idei care mai mult îmi oferea mie un punct de stabilitate decât psiholoagei.
O privesc. Era încurcată şi nu avea argumente să continue dezbaterea. Peste toate, avea un aer uşor neîncrezător, dar şi dorinţa de a descoperi, dorinţa de a-şi aşterne încrederea în calea a ceea ce spusesem. Ar fi vrut să fie sigură că ceea ce auzise era o soluţie atotcuprinzătoare a ceea ce ştia. Tot ce-i explicasem fusese prea simplu, prea direct şi uşor de înţeles. Simt că ar fi dorit ca pătrunderea în subconştientul, sau inconştientul unui om să fie un drum anevoios, epic de-a dreptul. Ar fi dorit ca acest drum să poată fi parcurs doar de un om cu înzestrări extraordinare, pe care ea era convinsă că nu le are. Intuiam că avea convingerea că aceste înzestrări ar fi trebuit să le capete după o muncă asiduă, de durată indefinită, sau să le aibă nativ.
Mă întrebam: «De ce nu aceptă pur şi simplu ceea ce i-am spus? Ar fi putut exersa singură, pe câţiva colegi, şi ar fi observat rezultatele, apoi ar fi zis stăpână pe sine: Da, sau Nu celor afirmate de mine.»
Privind-o în timp ce vorbeam am înţeles că spiritul ei puternic şi atotcuprinzător se pusese în slujba unui conştient stingher şi banal.
Nu am mai zis nimic. Am decis să o las să se manifeste aşa cum dorea ea. Era interesant să observ cum acest spirit universal era manevrat de o personalitate scufundată în convenienţele simple ale cotidianului. Neaşteptat, vedeam că totuşi dorea să nu mai ţină cont de acestea.
Se lungise pe covor spijinindu-se în coate, ca la plajă, cu picioarele depărtate, spre mine, într-o invitaţie apetisantă şi inconştientă. Am simţit că nu mai încerca să înţeleagă ceva din discuţia noastră. Era adâncită într-o aşteptare simplă, aparent fără subiect.
O las să aştepte. Mă cuprinde un zâmbet interior, convins fiind că dacă aş face acum dragoste cu ea, peste câteva clipe nici nu ar şti cum de s-a întâmplat. «Asta fiindcă vorbisem, fără să vreau, cu vocea gravă şi blândă pe care o foloseam în timpul inducerii transei.» Acum mă trezeam contemplând efectul.
Mă încăpăţânez să tac şi să stau nemişcat, aşteptând să treacă momentul ei de indiferenţă amorfă. Inspir cu putere aerul curat şi încă rece din cameră. «Este plăcut aici...» - mă forţez să constat, doar ca să mă sustrag din simţurile ei.
«De ce, totuşi, este atât de linişte? Nu se mai aude nimic, nici măcar din bucătărie, unde-mi spusese psiholoaga că se adunase toată lumea.»
Mă uit insistent la picioarele depărtate ale fetei. Mă uit de aşa natură încât ea să observe acest lucru. Îmi răspunde fixându-mă cu privirea într-un mod intim şi relaxat în acelaşi timp. Eu continui incursiunea vizuală, dar rămân nemişcat şi tăcut.
După un timp, cu gesturi lente, ea-şi îmbrăţişează genunchii ridicându-se fără să mă scape din ochi.
Ca trezită din vis, mă întreabă oarecum indiferentă:
- Ce s-a întâmplat când Perjî ăsta al tău ţi-a dat cel de-al treilea argument?
- Am recunoscut! - răspund ca şi cum aş vrea să o trezesc - Normal! Mă mândream că aflase de performaţele mele, chiar eram sincer interesat de părerea lui. Speram să îi trezească întrebări despre conştiinţă, psihic, simţire... lucruri de care îşi bătea joc cu iresponsabilitate înnăscută.
***
- Deci recunoşti, bă elev, că vindeai vise. Cu cât le vindeai, mă?
- Cu zece lei. Dacă doriţi, vă pot face şi dumneavoastră un vis! - spun pe un ton care să dea de înţeles că nu se va întâmpla acest lucru decât dacă acceptă să-mi bat joc de el.
Căpitanul nu se lăsă dus de firul discuţiei. Continuă:
- Deci recunoşti că făceai plajă iarna, că săreai de plăcere de la etajul doi şi că vindeai vise.
- Permiteţi-mi să vă întreb: Ce mare lucru, tovarăşe căpitan?
- Deci recunoşti? - întrebă aplecându-se în faţă - Zii mă!
Mă mira insistenţa lui.
Fără să mai iau în seamă regulile de conversaţie cu un superior, care «La urma urmei nici el nu respecta acele reguli cu un inferior», îi spun de parcă aş arunca pe jos nişte mărunţi la cerşetori:
- Recunosc, tovarăşe...
«Cum să nu recunosc?» - mă întreb. Aceste lucruri pe care le-am făcut, le consider extraordinare, rezultatul unor activităţi continue de cercetare şi exersare, chiar împotriva tuturor sorţilor de izbândă - asta nu putea fi remarcat de Perjî, cu comportamentul lui de struţ.
Ca să construiesc vise m-am străduit mult, chiar prea mult... Efortul depus începuse cu câţiva ani înainte de a veni în liceul militar. Nu aş fi fost, în nici un caz, dispus să trec cu vederea peste rezultatele de care eram cu adevărat mulţumit. Cu atât mai puţin să le ascund.
După ce am recunoscut, faţa căpitanului se lumină în mod neaştep-tat, ca după o revelaţie extaziantă. Arăta întinerit, vesel-aproape zglobiu şi, în sfârşit, ochii i se puteau vedea de sub întunecimea sprâncenelor. Constat cu uimire că avea ochii verzi. Nu-l mai văzusem niciodată atât de... „radiant”.
Îi chemă pe soldaţii de faţă cu o blândeţe înţelegătoare, de care sunt uimit. Le arătă un dosar şi le indică:
- Veniţi. Semnaţi aici, aici şi aici.
Soldaţii se conformară tăcuţi. După aceea îşi repoziţionară armele aşteptând. Căpitanul mi se adresă şi mie cu aceeaşi blândeţe:
- Măi Popică, faptele tale nu sunt ale unui om normal. Te sfătuiesc să mergi, cât mai liniştit cu putinţă, unde te vor escorta aceşti soldaţi. Ai grijă că sunt dotaţi cu muniţie de război. Deci comportă-te liniştit.
«Asta-i culmea» - gândesc. «Sunt vedetă! Nu-mi amintesc să mai fi fost vreun elev escortat cu muniţie de război. Nici în legendele lăsate în liceu de generaţiile anterioare nu se găsea aşa ceva. Ce chestie mişto! Ia să trăiesc momentul!»
Ştiam că la ieşirea din cazarmă colegii mei săpau, mai bine zis, se prefăceau că sapă, aşa că urma să fiu văzut de toţi, deci aveam să devin un personaj de legendă.
Coboram încet scările dinspre cancelarie. Soldaţii, mereu cu două trepte mai sus, încercau să menţină distanţa faţă de mine în funcţie de cum aveam chef, în glumă, să merg - când mai repede, când mai încet. Am început să fredonez, cât de exact puteam, muzica din filmul „Razboiul Stelelor”, melodia emfatică pe care apărea „Lord Vadăr” pe ecran. Soldaţii râdeau acum în voie, nefiind sub privirea plină de „forţa întunecată” a lui Perjî.
La etajul imediat inferior îl întâlnesc pe sergentul de serviciu. Se uita mirat în sus să vadă cine cântă. Când ajung în dreptul lui, mă întorc spre el şi, imitând respiraţia lordului din film, îi spun cu voce îngroşată:
- Huuu, hâââ... Seseceu, bă elev, I’m your Father. Dă-te-n mă-ta la o parte!
SSC-ul mă priveşte înveselit, dar fără să scoată vreun sunet, ca să nu fie auzit de căpitan. Soldaţii, care-l ştiau pe Perjî în spatele uşii închise a cancelariei, râdeau de-a binelea. Îi făcură sergentului semn cu armele să mă asculte şi să se dea la o parte.
Ajungem jos, în faţa cazărmii. Într-o parte a intrării îl văd pe Gibonul şi pe încheietorul de pluton. Fumau în continuare împreună într-o atmosferă prietenească. «Probabil,» - îmi zic «amicul meu îl mituise pe şef cu ceva ţigări de calitate.» Mă uit mai atent şi văd că fumau „Salem”. Ştiam că Gibonul nu agreea aceste ţigări, dar, probabil, păstrase câteva pachete pentru a mitui la nevoie vreun superior. Acum era cazul unei mite, aşa că transportul pe care-l făcusem cu o săptămână în urmă, nu se dovedise chiar nefolositor din punctul lui de vedere.
Se uită întrebător la mine. Când dădu cu ochii de soldaţi, îşi aruncă privirea peste umărul şefului şi fluieră scurt. Cineva care nu ne-ar fi cunoscut modul de comunicare poate că nici nu ar fi băgat de seamă acel semnal. Dar şeful era un tip simpatic, pe care-l agream. Era elev în ultimul an de studii şi nu avea altă pretenţie decât să treacă neobservat şi să termine liceul. Poate că de aceea, sesizând semnalul dat de Gibonul, se făcu imediat nevăzut.
În locul lui, de parcă erau de când lumea acolo, apar ceilalţi din gaşca noastră: Pleşuvul, Hultanul şi Mârţoaga. Lângă ei se înfiinţă şi Iolpea adică vulpea, colegul de care ne feream cu toţii ştiind că era informatorul căpitanului. Iolpea mâncase de multe ori bătaie din cauza îndeletnicirii lui, fără să ştie de la cine, având pătura în cap.
Gibonul îl observă. Se apleacă în grabă spre el şi-i şopteşte fără să se uite la el:
- Dispari...!
Şi Iolpea dispăru.
Grupul prietenilor mei se apropie apoi imediat de mine iar Hultanul, cel mai pirpiriu dintre ei mă întreabă:
- Ce-i cu ăştia? - şi arătă spre soldaţi.
- Mă conduc la ordinul lui Perjî, dar nu ştiu unde. - spun eu ridicând mâna să-i liniştesc în privinţa celor doi înarmaţi. Trebuia să le dau de înţeles să lase soldaţii în pace. Ar fi ieşit prea mare tărăboiul.
Gibonul apucă, cu o iuţeală imperceptibilă, ţeava pistolului mitralieră al unuia dintre soldaţi. Împinse ţeava spre bărbia sodatului şi îl întrebă ameninţător, dar incredibil de calm:
- Unde-l duci?
Soldatul, speriat, arătă din priviri spre o dubiţă albă, cu însemnele crucii roşii, care era parcată mai la o parte, dincolo de părculeţul din faţa clădirii.
- Giboane, lasă-l pe fraier în pace. - spun încet luându-i mâna de pe arma soldatului - Ascultă-mă! Dacă nu apar până la raport, căutaţi-mă. S-ar putea să fie „hazliu” totuşi.
Gibonul nu-şi luă ochii de la soldat, dar îi lăsă liberă arma.
- Care raport, Napoleoane? - mă întrebă Pleşuvul, punându-se între mine şi soldaţi.
- Cel de la nouă seara. - îi răspund - Luaţi numerele de identificare ale amărâţilor ăstora ca să aflaţi unde sunt.
- Îi ştiu io - spuse mândru Mârţoaga, apoi se adresă lor: - Voi aţi fost în gardă aseară la posturile cinci şi şase...
Soldaţii deveniră livizi. Nu ştiam sigur de ce. De obicei, când săream gardul să ieşim în oraş, noi mituiam gărzile. Doar dacă nu ne înţelegeam la preţ, sau doreau să exulte de stoicism, îi lăsam vineţi şi inconştienţi; sau pur şi simplu dacă erau nou veniţi în unitate... Trebuia, aproape în mod automat, să-i trecem prin „perioada de acomodare”.
Nu-i cunoşteam pe soldaţi, dar îmi păruseră „acomodaţi’’, aşa că le fac semn din cap prietenilor, către geamul cancelariei, dându-le de înţeles că diseară vom încheia socotelile. Ei se evaporară, ca şi cum absolut întâmplător se intersectaseră toţi în drum spre o destinaţie oarecare.
Mă îndrept spre dubă fără să-i mai bag în seamă pe soldaţi. Eram sigur că nu ar fi făcut nimic împotriva mea nici dacă ar fi avut toate bombele URSS-ului pe mână. Cumva, prietenii mei le amintiseră de clipe foarte dureroase...
Eram şi curios şi temător, în acelaşi timp, întrebându-mă: «Ce vor să facă ăştia cu mine? Unde mă duc?» Realizez că mă aşteaptă o experienţă interesantă din care, până la urmă, voi scăpa teafăr... poate şi datorită prietenilor mei pentru care nu existau gărzi, arme, garduri sau regulamente. Exista doar loialitate şi distracţie şi ştiam sigur că nu vor rata nici o ocazie, oricât de riscantă ar fi fost, s-o facă lată... cu atât mai interesant cu cât situaţia se dovedea inedită. Chiar remarcasem pe faţa Gibonului un fel de regret că nu era el cel escortat şi plimbat cu duba...
Trag cu putere de uşa metalică şi urc în dubă. În penumbra din interior tresare un soldat. «Al treilea!» - îmi zic în gând. Mă aşez dezinvolt pe una din cele două bănci din interior. Le fac semn celorlalţi doi să se aşeze lângă colegul lor, pe cealaltă bancă. Ei stăteau înghesuiţi pe băncuţă, cu armele puse între picioare. Eu îmi întind picioarele pe cealaltă băncută.
«Ce neinstruiţi!» - mă mir în gând. «Aş putea să dansez, să scriu o poezie şi apoi să-i „adorm” pe toţi trei, fără ca aceştia să se poată descâlci din înghesuiala de pe băncuţa lor. Căpitanul ăsta este chiar nătâng... să-i pună pe ăştia să mă escorteze. Putea foarte bine să mă lase singur în dubiţă, sau să mă roage frumos să mă duc pe jos unde vroia el, fără afişarea asta stupid de infatuată şi de-a dreptul grotescă de arme şi de... speriaţi.» Înţelegeam faptul că, prin acţiunile lui, de fapt îşi insulta propria persoană. «Dar ce are de împărţit cu soldăţeii ăştia, care se vede treaba, abia pricep pe ce parte iese cartuşul din pistolul mitra-lieră?»
«Încă nu realizez cât de nătărău este acest om!?» - trag concluzia: «Nici pe mine nu prea mă duce capul, dacă încă mai aştept şi alte dovezi de prostie din partea lui Perjî.»
După tensiunea trăită, simt nevoia să mă relaxez. Îmi pun coatele pe şina metalică din spatele banchetei mele. Îmi ridic, pe rând, câte un picior, şi-mi deschid cataramele bocancilor lărgindu-i cât mai mult cu putinţă. Mai era mult până diseară şi nu doream să-mi „fiarbă” picioarele până după raport, când aveam dreptul să ne descălţăm.
Maşina porneşte cu un zgomot hodorogit. Mă uit peste umăr, printr-o ferestruică cenuşie, în cabina şoferului. Îl zăresc pe un subofiţer intendent cunoscut. Îl întreb strigând ca să mă audă prin hărmălaia motorului:
- Unde mă duci, măi nea Pescăruş?
Subofiţerul nu-mi răspunde. Aştept o clipă şi apoi, dând cu pumnul în tabla care mă despărţea de cabina şoferului, strig din nou:
- Nea Pescăruş!
- Da, măi Popică, te-am auzit! - spuse şi făcu o pauză.
- Măi Popică, mergem la spitalul militar. - după o pauză şi mai lungă spuse: - Am ordin să te duc la secţia de nebuni, să te internez.
- I-auzi! - exclam.
Tocmai când mă pregăteam să mai spun ceva, subofiţerul continuă:
- Popică, n-am nimic de împărţit cu tine. Ăsta-i ordinul... - se scuză el pe un ton rugător.
Intendentul era un tip bătrân. Era genul de om umil, care cu orice ocazie încerca să se facă nevăzut şi se ferea să aibă vreo legătură cu ceea ce nu avea strict în atribuţiile de serviciu. El era responsabil să ne echipeze cu uniforme, pastă de dinţi, chiloţi, săpun şi, din când în când, dacă îl mai serveam cu ţigări de contrabandă, ne mai dădea şi câte o cămaşă aproape nouă.
«La nebuni?!?» - mă gândesc. «De unde şi până unde?»
Deşi mă revolta acest lucru, totuşi eram foarte curios să văd şi eu cum e „la nebuni”.
Eram elev în anul trei şi acest fapt mă izbea de o dilemă pe care oricât încercam să o rezolv mă adâncea într-o nebuloasă şi mai mare. Singura opţiune care mi se contura în viitorul imediat următor era să las lucrurile să evolueze de la sine, iar eu să fac doar ceea ce doream. «Dar să mă menţin în fruntea clasamentului la învăţătură.»
Recapitulez în minte situaţia în care mă aflam. În primul rând examenul pentru treapta a doua, cea care asigura trecerea dintre anul doi şi anul trei de liceu mă situa într-un clasament extrem de favorabil în rândul companiei mele. Aveam o notă de admitere suficient de mare ca să-mi permită susţinerea examenului de admitere la orice şcoală de ofiţeri, inclusiv, sau mai ales, şcoala militară de ofiţeri de aviaţie.
În realitate chiar aveam note suficient de mari astfel încât să mi se permită susţinerea examenului la Academia Militară. Pentru carieră ar fi sunat bine acest lucru, în sensul că aş fi avut şanse aproape maxime să ajung colonel şi, în acelaşi timp, aş fi avut şanse suficient de bune să ajung general. Dar nu asta-mi doream. Scopul intrării mele în angrenajul mizer al armatei era doar zborul şi atât.
În al doilea rând mă lipisem în anul precedent de o notă de şase la „Purtare”, ceea ce mă scotea în afara oricăror pretenţii proprii de a-mi alege singur viitorul în funcţie de rezultatele la învăţătură. Din acest punct de vedere îmi era clar că toată activitatea mea de şcolar, inclusiv la olimpiadele naţionale, devenise echivalentă cu zero.
În al treilea rând, dacă aş fi picat în mod voit examenul de treaptă a II-a, atunci aş fi fost obligat să repet anul doi la un liceu civil, prin redistribuire. În acest caz, aş fi ajuns la coada societăţii, într-o şcoală profesională extrem de joasă ca nivel de pregătire. Bineînţeles că după o muncă asiduă, într-un mediu nu atât de bun ca în liceul militar, poate aş fi intrat la facultate. Pentru mine nu ar fi contat acest efort. Din păcate zborul nu se mai încadra în acest posibil viitor, deşi aş fi învăţat oricât, orice şi din toată inima.
Problema era că părinţii mei ar fi fost obligaţi de lege să-mi plătească şcolarizarea în cei doi ani de liceu militar. Această plată era echivalentă cu suma necesară cumpărării unui apartament de lux. Ştiindu-le salariile, calculasem că părinţii mei ar fi trebuit să plătească treizeci de ani această aventură a mea prin armată, ceea ce le-ar fi distrus lor viitorul. Implicit mi-ar fi distrus chiar şi mie dramul de libertate pe care-l aveam ştiind că îşi pot asigura singuri traiul de zi cu zi.
Este adevărat că unul dintre colegi a picat în mod voit examenul de treaptă. Prin scrisorile pe care încă ni le mai trimitea, ne lăsa să gustăm din viaţa lui relaxată de civil. Începuse deja să se pregătească pentru admiterea în facultate şi, practic, el învăţa doar la materiile care se cereau la admitere. Evident, de plata anilor de liceu militar se ocupa tatăl lui care era director la nu ştiu ce întreprindere, aşa că avea de unde să scoată acele sume ce păreau fabuloase pentru oamenii de rând.
În al patrulea rând... Se zvonea printre colegi că poţi scăpa de liceul militar fără să-ţi pui rudele să plătească tot restul vieţii lor, dacă erai considerat „inapt serviciu militar”. Asta însemna, credeam eu, că trebuia să renunţi la vreun picior sau vreo mână.
Se mai putea şi altfel...
Fusese un caz, la noi în companie, caz care era scufundat într-o tăcere impusă extrem de drastic. Ştiam cu toţii că doi colegi de-ai noştri fuseseră surprinşi în timp ce-şi făceau reciproc sex oral. Ştiam, comentam, dar totul în şoaptă şi doar între colegi de încredere. Cică ar fi fost consideraţi nebuni. După ce i-au prins, acei colegi au dispărut subit din rândurile noastre şi, comentau în şoaptă colegii, fără să plătească şcolarizarea. Era doar un zvon, dar conţinea totuşi un sâmbure de adevăr demn de luat în considerare.
Îmi propun în gând că ar trebui să mă interesez mai mult de cum aş putea deveni „inapt serviciu militar”. Aveam şi o sursă demnă de încredere la care să mă interesez: medicul de la punctul sanitar al unităţii. Îmi era bun amic maiorul-medic. Mă ajutase de multe ori să obţin câte o scutire medicală mai ales în timpul tezelor, când întotdeauna parcă-mi mai trebuia o zi-două să învăţ. Preţul era mic: un pachet de ţigări Kent. Banii de pe pachet îi scoteam foarte repede şi simplu: mai vindeam încă un pachet vreunui coleg care avea de dat o şpagă pentru câte o permisie. Oricum, vindeam cu sutele de pachete pe săptămână...
Cu aceste gânduri îmi aşez mai bine perna şi-mi trag pătura aspră pe sub lateralele corpului. Se sunase stingerea de ceva vreme, adică în difuzoarele din fiecare dormitor cântase în surdină acea trompetă beată şi enervantă. Cel care se ocupa de sonorizare ştia cât de supărătoare era acea melodie aşa că o difuza la volum minim, sau, dacă nu era nici un ofiţer în clădire, nu o mai difuza deloc.
Toţi eram extrem de obosiţi, aşa cum se întâmpla în fiecare primă zi a fiecărui an de studii. Zeci de ore călătorisem cu toţii înghesuiţi în trenuri, cu multe bagaje după noi. Eram din toate colţurile ţării. Unii, printre care şi eu, nu aveam trenuri care să ne aducă aici direct. Trebuia să combinăm mai multe trasee, ceea ce însemna că petrecuserăm şi nesfârşite ore pe peroane, aşteptând legătura cu următoarea rută.
Foarte repede adorm. Acel pat de fier, cu perna din câlţi de lână şi pătura aspră de culoare indefinită îmi erau familiare şi-mi dădeau un sentiment mult mai puternic de „acasă” decât cel de acasă, oricât de mult s-ar fi chinuit mama să mi-l aranjeze şi să-mi apreteze aşternuturile de un alb mereu imaculat.
Spre dimineaţă am avut un vis.
Se făcea că sunt pe un drum ce unea crestele a doi munţi. Deşi era noapte, Luna aşternea o lumină blândă pe pantele văilor. Aerul răcoros mă îmbrăţişa proapăt, iar peisajul mă fascina cu o măreţie statică. Zăpada strălucea misterios, adormită pe stânci, neatinsă de vreo vietate.
Încerc să înaintez, să fac câţiva paşi. Mirat, dar plăcut surprins, observ că am patru picioare şi mă bucur că, după ce-mi înving nesiguranţa mă pot deplasa uşor, fără efort, dar simţindu-mă puternic.
Realizez, văzându-mi umbra proiectată de Lună pe zăpadă, că sunt un cerb. Îmi plăcea foarte mult să fiu acel cerb. Alerg bucuros, apoi mă întorc şi mă ridic pe picioarele din spate. Eram atât de fericit de cum arăt încât sar şi alerg mereu. În această joacă a mea am ocazia să-mi cunosc trupul şi forţa acestui trup.
În acest timp, observ cu coada ochiului cum, după un dâmb, se adună o haită de lupi. Nu-mi păsa de ei. Ştiam că-i pot învinge cu copitele mele suple şi puternice, cu coarnele mele lungi şi ascuţite.
Într-o săritură mă uit spre valea largă, care se aşternea de la picioarele mele spre a se transforma departe într-un nou urcuş, spre un nou vârf muntos. Mă opresc din joacă. Spaţiul imens pe care-l puteam cuprinde cu privirea mă făcea să mă simt împlinit şi mulţumit de întreaga natură căreia ştiam că-i aparţin. Rămân nemişcat în contemplaţie.
După un timp aud paşi furişaţi pe zăpadă. Lupii se apropiau de mine încercând să mă înconjoare. Ştiam că nu puteau să facă acest lucru deoarece deoparte şi de alta mea erau văi. Mă puteau ataca doar pe poteca de pe creasta pe care mă zbenguisem. Îi las nemişcat să se apropie. Nu doream să mă lupt cu ei. Făceau parte din minunata natură care mă înconjura şi nu mi-ar folosi la nimic să-i ucid, oricum ar fi venit alţii, altă haită. Mă decid să fug de ei.
La început cu pas lent, mă depărtez de locul ţintă pe care intuiam că-l aveau în gând să mă atace.
Lupii încep să alerge spre mine. Eu fugeam, nici prea tare nici prea încet, spre valea care se aşternea în faţă, generoasă. Mă uitam aproape cu simpatie în spate, spre ei, cum încercau să mă ajungă. Nu aveau posibilitatea să mă atace prin părţile laterale din cauza terenului, aşa că alergau în urma mea ca o pelerină şerpuindă, lungă şi neagră.
Mă plictiseşte acest joc. Încep să fac salturi din ce în ce mai mari ca să nu mai întâmpin rezistenţa zăpezii. Mă simt minunat să mă desprind în salturi din ce în ce mai mari de albul văii. Constat cu uimire că puteam face salturi oricât de mari îmi doream. Încerc să văd cât de lungi puteau fi acele sărituri.
Da, înţeleg. Puteam face un salt oricât de lung doream. Nu trebuia să-mi mai iau avânt proptindu-mă, chiar şi fără efort, în solul înzăpezit. Acum ştiam că saltul era atât de înalt şi de lung pe cât mi-l doresc. Vedeam că de fapt zbor şi acest lucru mă umple de uimire. Uimirea era dată de faptul că nu-mi descoperisem până atunci această frumoasă capacitate. Curând mă las în voia zborului, aşa cum cu ceva timp în urmă mă zbenguiam sărind încântat de făptura mea de cerb.
Şi zburam deasupra lupilor. Le vedeam umbrele pe zăpadă. Îmi erau dragi. Mă gândeam cu simpatie pentru ei că ar trebui şi ei să vadă ce frumos este să zbori.
Şi zburam, ZBURAM!
Totul era minunat în jurul meu, iar eu zburam într-o linişte feerică.
***
Extaziat de acest gând deosebit mă trezesc puţin înainte de a răsuna „deşteptarea’’ din trompeta aia nenorocită din difuzorul dormitorului.
Mă uit buimac la colegii din dormitor care încă sforăiau monoton. Eram câte opt în dormitor. Instictiv îmi feresc ochii de ferestrele largi ale camerei. Citisem undeva că dacă priveşti o fereastră când te trezeşti, uiţi visele pe care le-ai avut în acea noapte. Aşa că închid ochii şi rememorez senzaţia de zbor pe care tocmai o avusesem. Nu o puteam reproduce mental exact aşa cum a fost în timpul visului şi de aceea încerc să adorm iar şi să-mi continui visul.
Nu reuşesc să adorm, dar cu ochii minţii îmi reproduc pas cu pas întregul vis. Încerc să mă conving singur că nu a fost doar un vis, ci a fost pura realitate care trebuie să rămână adânc încrustată în memoria mea. Am reuşit, astfel, să-mi reproduc în totalitate senzaţiile, sentimentele şi tot ceea ce se întâmplase în vis. Eram sigur că nu voi uita niciodată ceea ce trăisem. «Această aventură va rămâne în memoria mea ca şi cum totul s-a întâmplat aievea!» - îmi spun ferm.
Deschid din nou ochii. În câteva clipe şi difuzorul dormitorului începe să schimonosească melodia „deşteptarea”.
Ceilalţi colegi se întorc nesincronizaţi pe altă parte, deranjaţi de zgomot. Gibonul apucă un pantof de sport şi-l aruncă, cu o precizie impecabilă, fix în difuzor. Priza acestuia se desface aşa că se aşterne liniştea.
Eram invidios pe colegul meu ori de câte ori reuşea această performanţă. Şi eu puteam lovi sursa de stres cu vreun bocanc sau pantof, dar nu cu atâta precizie şi... nu din prima încercare. Gibonul plescăia supărat că fusese deranjat. Dormeam în paturi alăturate, dar în clasă eu eram în prima bancă iar el era în ultima. Acest lucru ne oferea un anumit confort, în sensul că puteam împreună să controlăm întreaga stare de spirit din pluton.
Nu de puţine ori, când remarcam vreo greşeală în ceea ce preda un profesor şi o afirmam ferm în timpul orei de predare, din spatele clasei se auzea o băşină prelungă sau un râgâit neruşinat care lăsa fără replică orice „cadru didactic”.
În ceea ce făceam, ca şi poziţiile noastre din bănci, noi ne aflam la poli opuşi. El era printre ultimii la note, eu eram printre primii, deşi diferenţa de medii generale se limita la un punct. Eu scriam poezii romantice, el dadaiste. Eu desenam realist, el impresionist. În oraş, el începea bătăile, iar eu le terminam, sau invers... el lovea la cap iar eu la burtă, sau invers... el se îmbăta primul iar eu ultimul, sau invers... şi tot aşa. Dar aveam aceeaşi greutate, aceeaşi înălţime şi, cu mici excepţii, eram amândoi înscrişi la aceleaşi activităţi extraşcolare, cum ar fi gimnastică, pictură, literatură sau corul liceului. Eu mă înscrisesem la mai multe astfel de activităţi, dar toate se desfăşurau în aceeaşi clădire din unitatea militară, exceptând pictura unde clubul era chiar pe holul cu dormitoarele noastre.
Gibonul se foi în pat. Îşi scoase nasul păros din pătură deschizând ochii pe jumătate. Dă cu privirea de mine care întâmplător mă uitam spre el.
- Ce cauţi în faţa mea, Napoleoane? - mă întrebă plin de reproş.
- Dar tu, ce cauţi în faţa mea Gibonule? - întreb şi eu supărat.
- Nu ştiu... o trăgeam şi eu pe una în vis, dar când deschid ochii, te văd pe tine, cea mai dezagreabilă fiinţă de pe pământ!
Râdem amândoi. Se aud râsete şi de la ceilalţi colegi din dormitor. Mârţoaga spuse pe un ton vesel:
- Azi vom primi gradele de elevi caporali!
- Da’ cin’ te-a informat Mârţoago? - întrebă Hultanul.
Această întrebare avea un înţeles mult mai adânc decât părea la prima vedere, deoarece cei mai informaţi elevi erau tocmai cei ce ne pârau ofiţerilor, adică aveau o relaţie mai directă cu ei. În acest context, Mârţoaga ţinu să precizeze:
- Mi-a spus Labiş - noul nostru comandant de pluton.
- Da, eram şi eu de faţă. - comentă Pleşuvul ca să-l acopere pe Mârţoagă.
Pentru a linişti atmosfera, Mârţoaga continuă:
- Ce facem anul ăsta, băieţi? Anul ăsta nu avem nici un examen de dat, treapta am luat-o şi mai avem doi ani până la admiterea în şcolile de ofiţeri.
- Anul ăsta bem de ne facem varză şi le-o tragem la toţi... şi la toate. La ofiţeri şi profi şi gagici. Vreau să-l scot pe Perjî din pepeni! - făcu Gibonu’ programul.
- Să ştii că Perjî îşi dă nu ştiu ce examene anul ăsta ca să avanseze de la gradul de căpitan la cel de maior, aşa că va depinde şi de noi starea lui de spirit. Tot Labiş mi-a zis! - se repezi Pleşuvul să adauge.
- Păi, măi băieţi, merită căpitanul să ajungă maior? - întrebă Gibonul.
- Hă, hă, - râse Iolpea zis şi Vulpea - bine-nţeles că nu!
- Tu să taci... altfel iar o paţi! - îi arunc vulpii.
Ştiam cu toţii că Iolpea ne pâra cu orice ocazie căpitanului, iar noi îi dădeam cu orice ocazie... motive cinstite să stea câteva zile la infirmerie. Ultima dată fusese „cazat” patru zile.
- La ce mai concurăm anul ăsta? - întrebă Hultanul.
- La geografie. - râse Pleşuvul cu apropo la fizicul profesoarei.
Am râs cu toţii ştiind la ce făcea aluzie. Este adevărat că pe profesoara de geografie o consideram cu toţii un foarte bun pedagog, dar şi o minune a naturii. Avea un bazin sau fund, depinde de unde era privită, din faţă sau din spate, extraordinar de lat în comparaţie cu vederea din lateral.
- Pun pariu, - zic eu - că la sfârşitul anului Perjî îmi va spune că i-am luat zece ani din viaţă! Pe zece lei.
- Mă bag! - spuseră pe rând toţi cei din dormitor.
Noi tot timpul eram în concurenţă, pe orice subiect... în special eu cu Gibonul. În această întrecere nesfârşită îi angrenam şi pe ceilalţi din pluton sau din companie. Aproape în fiecare zi se consumau în acest mod preţioasele minute din „timpul la dispoziţia elevului”.
Serile în care făceam concursuri de „scenete” erau cele mai gustate în pluton. Se organizau în sala de curs. De obicei imitam profesori pe care-i puneam în situaţii inedite, inventate de noi, dar bazându-ne pe întâmplări absolut adevărate. Cine şi ce câştiga din astfel de întreceri? Răspunsul la această întrebare era constituit din cel mai râvnit trofeu, şi anume: tot plutonul era obligat să monteze în realitate sceneta câştigătoare, exact cum a fost scornită de vreunul sau de mai mulţi dintre noi... Este adevărat că scenetele realizate în mod practic erau mult mai elaborate şi mai haioase decât fuseseră iniţial, întrucât ideile erau dezvoltate de toţi participanţii la concurs, care aveau propriul capitol de interpretat.
Două scenete astfel realizate au rămas în memoria tuturor. Cum a apărut ideea, cred că nimeni nu ar putea istorisi, dar rezultatul a fost fabulos, mai ales prin prisma faptului că de acestea nu se auzise numai în unitatea noastră ci şi în întreaga ţară, fiind povestite de elevii de la toate liceele militare.
În dormitor începem să ne amintim, cu poftă de viaţă, de aceste scenete, în timp ce încercam cu toţii să intrăm în atmosfera de cazarmă. Participam entuziasmaţi la enumerarea amănuntelor pline de haz. Hultanul şi Mârţoaga erau în delir. Aproape că se certau încercând fiecare să povestească cele mai multe amănunte. Noi, ceilalţi, râdeam şi adăugam alte amănunte picante la fiecare capitol.
Eroii principali ai scenetelor transpuse în realitate anul trecut au fost doi profesori situaţi la poli opuşi în preferinţele noastre, Bulă şi Urechilă.
Bulă era profesor de matematici speciale. Era unul dintre profesorii care răspundeau oricând la solicitările noastre, chiar dacă-l sunam la miezul nopţii şi-l rugam să vină în unitate, să ne ajute la vreo problemă din gazeta matematică. Îl îndrăgeam. Nimeni nu ar fi putut să-i reproşeze ceva. Când termina de predat, până şi cel mai neatent din clasă putea să rezolve orice problemă din temele pe care ni le dădea. Porecla „Bulă” o căpătase deoarece era un om de un calm imperturbabil, aproape exasperant, personaj ideal de bancuri. Toate companiile din liceu, adică toţi anii de studiu, au pus un pariu pe capul lui. Mai bine de 600 de elevi se juraseră să dea câte zece lei celui care reuşeşte să-l scoată din pepeni pe bunul nostru profesor. Pariul nu fusese câştigat de către nimeni până atunci, dar noi, plutonul nostru, ne hotărâserăm să participăm în grup la pariu.
Urechilă, în schimb, era un profesor de limba rusă, care fusese detaşat de la un liceu civil. Venise la noi cam de o lună şi ne făcea zile amare. Avea pretenţia să ştim poezii şi romane ruseşti pe de rost, în condiţiile în care el venise în locul unui profesor de engleză, de-al nostru, de-al unităţii, iar limba aia pe care o preda, suna „ca dracu’ ” în comparaţie cu cealaltă, engleza. Pe lângă faptul că nu ne plăcea ce predă, spre deosebire de ceilalţi profesori, avea pretenţia cu totul ieşită din comun să vorbim cu el ca şi cu un ofiţer. Toţi elevii comentam din priviri acest lucru şi eram de acord că trebuie să rezolvăm situaţia care devenise disperată. Profesorul îşi atrăsese porecla de Urechilă din motive evidente, avea urechile neobişnuit de mari.
Odată, un coleg, când fusese scos în faţa clasei să scrie ceva pe tablă, avusese inspiraţia să ia cu el o riglă. Într-un moment în care toţi l-am susţinut distrăgând atenţia profesorului cu tot felul de întrebări „inteligente”, colegul nostru i-a măsurat urechea cu rigla. Avea urechile de 18 cm lungime! Măsură care era demnă de cu totul şi cu totul altă componentă a anatomiei umane, după cum comentam noi. Până la raportul de seară tot liceul, inclusiv ofiţerii, dezbăteau râzând pe tema acestei dimensiuni neobişnuite.
Cert este că a urmat o perioadă de câteva zile în care se făceau concursuri care să desemneze cele mai mari urechi din fiecare pluton. Apoi au urmat alte zile în care se organizau alte întreceri, unde fiecare inventa diverse lungimi... de măsurat.
Eu am câştigat concursul de cel mai lat nas, deşi colegii pariaseră pe Gibonul care chiar avea această poreclă datorită nasului lui şi, cei drept, a faptului că mai era şi păros... Dar nu cel mai păros, conform clasamentului... când se număraseră de către o comisie de elevi numărul firelor de păr de pe nas el ieşise cam pe la jumătatea clasamentului.
De sceneta cu Bulă toţi ne aminteam cu plăcere şi cu drag faţă de profesor. Transpunerea în realitate a acestei scenete ne întrecuse tuturor aşteptările, ceea ce sublinia pentru noi şi pentru toţi elevii din generaţia noastră şi cea viitoare că Bulă era profesorul declarat intangibil şi demn de tot respectul de care eram cu toţii capabili.
Sceneta, cea transpusă în realitate, începuse pe la 12.30 noaptea. Toţi din pluton, în orele de studiu de dinaintea acelei nopţi citeam revista „Gazeta Matematică”, în care căutam cele mai complexe şi greu de pronunţat cuvinte. Când se găsea câte o noţiune mai ciudată, se striga şi era notată de către unul dintre noi care stătea la catedră. În scurt timp se adunaseră două pagini cu scris mărunt de astfel de expresii.
Cu aportul tuturor, aceste cuvinte au fost asamblate în fraze lungi şi greoaie, astfel încât fără a avea notiţele în faţă, erau imposibil de reprodus. După ore de dezbateri, tot plutonul a hotărât, în unanimitate, forma finală a fabulaţiei, aşa-numita „problemă de zece stele”.
Am aşteptat apoi, îndeplinindu-ne obligaţiile cotidiene, să vină noaptea. După miezul nopţii, aşa cum ne hotărâserăm, l-am sunat pe profesor de la telefonul Ofiţerului de Serviciu. I-am comunicat că nu puteam rezolva nici unul dintre noi o problemă găsită în „Gazetă”, aşa că-l invitam în liceu să ne ajute să-i dăm de capăt. După jumătate de oră, Bulă era în unitatea militară.
De sub vechea şi inconfundabila lui haină îi ieşea dezordonat gulerul de la pijama. Noi eram cu toţii jos, la intrarea în companie. De cum l-am zărit în întunecimea platoului, ne-am repezit cu toţii la el într-un vacarm calculat, astfel încât să nu poată răspunde la nici o întrebare şi chiar să nu poată distinge vreo întrebare. Până la urmă, din mulţimea drăcească ce se agita în jurul lui reuşeşte să pescuiacă hărtiile cu problema „elaborată” de noi.
Urcând scările spre clasă, în hărmălaia de nedescris la care contri-buiam fiecare după puterile lui, Bulă reuşeşte să citească „problema”. Se opreşte la un etaj inferior şi ne priveşte. Duce mâna la gură - el n-ar fi zâmbit şi nici n-ar fi râs fără să-şi acopere gura - şi astfel mascat, spune:
- Bun băieţi, am înţeles, (astea erau cuvintele cu care-şi începea el orice expunere) problema prezentată de voi este din folclor. - spuse el râzând sfios în spatele palmei.
Noi am amuţit cu toţii, neavând nici o replică. Am urcat într-o tăcere umilă în spatele lui până când am ajuns la etajul unde aveam clasa de curs.
Bulă intră primul în clasă, aşa cum ne vorbiserăm dinainte să aranjăm scena. Imediat după ce intră, Andruţ, cu întreaga lui masivitate, îi sare în spate căţărându-se cu totul pe sărmanul om.
Profesorul şi noi toţi rămânem nemişcaţi. Nici măcar noi nu ne aşteptasem ca namila aia de Andruţ să stea călare pe Bulă cu atâta dăruire. După momentul de surprindere, primul care-şi revine este chiar Bulă. Îi spune lui Andruţ adresânduse peste umăr:
- Bun băiete, am înţeles că te-ai urcat pe mine, dar cred că acum ar trebui să şi cobori.
Noi începuserăm să râdem, dar nu râdeam de situaţie sau de Bulă, ci râdeam unii de alţii văzând ce figuri perplexe şi prostite aveam fiecare. Singura expresie care ne putea caracteriza în acel moment era de „ proşti gramadă”. Şi ca atare, fiind toţi conştienţi de aliura noastră de „îngrămădiţi” ne îndreptăm spre locurile noastre din bănci.
Bulă îşi puse geanta ponosită din piele pe catedră, rămânând în picioare. Ne spuse în timp ce scotocea prin ea:
- Bun băieţi, am înţeles că aţi făcut un efort deosebit să lucraţi la matematică în această noapte. Ca să vin în întâmpinarea acestei frumoase iniţiative, m-am gândit ca împreună să rezolvăm o problemă foarte interesantă care s-a dat la examenul de anul trecut la Oxford.
Spunând acestea, scoate din geantă câteva reviste şi le răsfoieşte.
- Este undeva pe aici, cu voia dumneavoastră fac apel la câteva clipe de răbdare. - spuse încet.
Noi eram de-a dreptul consternaţi. Aproape fără să gândim ne scoatem spăşiţi caietele de matematică din fişete şi înjuram în gând pe ăla care a avut ideea nenorocită să facem sceneta cu Bulă.
La un moment dat, chipul profesorului se luminează.
- Am găsit-o! - spuse el fericit - Am să v-o citesc.
În clasă se lăsă liniştea. Ştiam cu toţii că urma să numească pe unul dintre noi care, în timp ce profesorul ne citea problema, trebuia să scrie pe tablă ipoteza şi concluziile. Numirea se făcu auzită neîntârziat:
- Îl rog pe Traian să iasă la tablă.
Traian era unul dintre elevii pe care-l respectam cu toţii. Luase locul doi la olimpiada internaţională de fizică. Nu avea poreclă. El, dintre toţi care participam la scenetă, fusese cel mai greu de convins să ia parte la nebunia organizată de pluton. Venise momentul în care era obligat să-şi execute propriul lui rol. Cu toţii ne uitam la el încurajându-l şi sperând să nu se răzgândească.
- Dragă Traian, - spuse profesorul - te rugăm să desenezi un triunghi oarecare.
Apoi, întorcându-se spre noi, începu să descrie ce se întâmplă în triunghiul cu pricina.
În timp ce ne dicta ipoteza, se întoarse spre tablă şi se opri din dictare.
- Traian, am înţeles, este târziu şi este foarte posibil să nu fii atent la ce te-am rugat. Am spus să desenezi un triunghi, nu un cerc.
Elevul se prefăcu îngândurat, apoi şovăind, desenă un pătrat. Bulă se uită la desen, se uită la elev, aşteptă o clipă răbdător ca elevul să refacă desenul, apoi, văzând că nu se întâmplă nimic bun, se întoarse către noi. Surâzând, cu mâna la gură, ne spuse:
- Dragi elevi, cred că vom avea mari emoţii pentru Traian la examenul de treaptă. – îl privi îngrijorat şi arătă spre clasă: - Cred că este timpul să treci în bancă pentru a permite unui alt coleg să-ţi arate cum se desenează un triunghi. Dacă eşti de acord, îmi voi dedica timp pentru a te aduce la zi cu cunoştinţele de geometrie.
Traian şi-a încheiat rolul, dar Bulă nici de această dată nu a dat dovadă de nervozitate. Eram cu toţii disperaţi, fiindcă sceneta se apropia de sfârşit şi singurul rezultat se anunţa a fi o noapte de rezolvat probleme de cinci stele din gazetă.
- În aceste condiţii pe cine am putea chema la tablă? - întrebă profesorul privindu-ne.
De obicei, aproape ne băteam să ieşim la tablă, deoarece elevul care desena şi scria pe tablă avea întâietate la pus întrebări şi era cel mai apreciat de către profesor. Dacă acest elev era complet lămurit, Bulă considera că toţi ceilalţi din clasă ar fi avut la cine să apeleze pentru explicaţii.
De această dată nimeni nu a sărit în picioare. Nu au mai fost nici obişnuitele lupte tăcute cu înghionteli pentru a ajunge primul la tablă. Era linişte.
Bulă se întoarce şi citeşte pe tablă. Se uită pe lista de elevi de serviciu şi spune:
- Dacă pentru măine acest elev este desemnat să şteargă tabla, îl voi ruga ca în această seară să o mâzgălească. Poftiţi la tablă, spuse el punând degetul în dreptul celui scris.
Peste puţin timp, profesorul reuşi să dicteze problema. Pe tablă şi pe caietele noastre erau desenate figurile şi scrise ordonat ipoteza şi concluzia. Ştiam că acum urmau câteva minute în care profesorul ne lăsa să recitim problema şi să o discutăm între noi. În acest interval de timp, profesorul ar fi trebuit să se aşeze la catedră ca apoi, doar din întrebări atent ghidate, să ne facă să descoperim soluţia după aprigi dezbateri.
Mai ştiam că urmează actul final din sceneta noastră în care Bulă, deşi nu ştia, avea să interpreteze singur rolul. Aşa că era linişte totală, contrar obiceiului în care în acest moment se isca un murmur de controverse generate de dezbaterea soluţiei la problemă.
Profesorul se îndreptă spre catedră. El nu ştia că aceasta era pusă invers deoarece era acoperită de faţa de masă. Nu ştia nici faptul că un picior al scaunului îl rupsesem, astfel că era extrem de instabil. Aşa că încercă să se aşeze. Cu un bufnet puternic lovi cu genunchii tăblia laterală a catedrei. Această lovitură îl propulsă cu zgomot, în fund pe scaun. Lovitura cedă imediat, iar Bulă, surprins dar tăcut, dispăru din câmpul nostru vizual în spatele catedrei, într-un zgomot de lemne rupte.
Ce a urmat este o dovadă concretă că iadul există, cel puţin din punct de vedere auditiv. Noi am început să râdem zbierând pe toate vocile, să tropăim din piciare, să fluierăm, să dăm cu scaunele de podea, să trântim uşile metalice ale fişetelor din spatele clasei, să hârşâim pupitrele pe podea... să facem tot ceea ce din experianţă ştiam că deranjează. Hărmălaia a durat minute bune.
În acest vacarm, pe unii îi cuprinsese teama. «Dacă Bulă a păţit ceva?» - întrebau din priviri. Elevul de la tablă, singurul dintre noi care avea o atitudine... corectă şi singurul care putea să-l vadă pe Bulă, ne face un semn discret că totul este în regulă.
Încet, din spatele catedrei, se ridică o mână plinuţă care apucă ferm marginea mesei. La fel de încet se ridică şi cealaltă mână prinzând şi ea un capăt al mesei. Între cele două mâini încordate începe să răsară părul negru, lunguţ apoi fruntea albă, angelică a lui Bulă. În acelaşi ritm gălăgia din clasă pierde din putere, astfel încât când ochii blânzi ai profesorului apar cu efort deasupra catedrei, toţi stăteam liniştiti la locurile noastre, regulamentar, ca şi cum nu se întâmplase nimic.
Fără să-şi dezvăluie gura din spatele catedrei, cu un ton şăgalnic, Bulă spuse:
- Bun băieţi, am înţeles că tocmai am trecut printr-o încercare. Trebuie să fim cinstiţi totuşi, în istorie s-au întâmplat nenorociri mult mai mari.
Se ridică greoi şi îşi scutură haina, după care ni se adresă cu aceeaşi stare de spirit:
- Acum, că am trecut cu bine prin această întâmplare, voi profita de bunăvoinţa voastră ca să rezolvăm această interesantă problemă. Întâi v-aş ruga să mă ajutaţi să punem catedra în poziţia ei normală. Şi v-aş ruga să-mi împrumutaţi un scaun dintre cele libere din clasă.
Plini de solicitudine, cred că toţi din clasă am sărit să îndeplinim cerinţele profesorului. Într-o clipă toate lucrurile erau la locul lor, aşa că Bulă se aşeză greoi şi... puţin nesigur pe noul scaun.
- O clipă, vă rog... - spuse din nou profesorul trăgându-şi sufletul. Respiră adânc frecându-se la spate.
Atunci am înţeles cu toţii că depăşisem măsura. Până şi măsurile noastre le depăşiserăm. Profesorul ieşise foarte şifonat din această scenetă şi, cu tot efortul nostru, tot nu obţinuserăm nici cel mai mic indiciu că Bulă ar fi fost enervat. Ne simţeam umiliţi şi... nesimţiţi. Toţi eram conştienţi că acest om nu merita nimic din ceea ce-i făcusem.
Timp de mai mult de o oră ne-am concentrat cu toţii să ne aducem aportul la rezolvarea problemei. În acea noapte am mai rezolvat încă două-trei probleme cu acelaşi grad de dificultate.
Când profesorul a decis să plece, l-am condus până la poarta liceului. Bânguiam necontenit cu toţii păreri de rău pentru ceea ce-i făcusem. Înainte de a ieşi pe poartă, Bulă ni se adresă:
- Bun băieţi, am înţeles că sunteţi foarte perseverenţi în ceea ce vă propuneţi. Am putea folosi acest lucru într-un sens pozitiv. V-aş ruga ca tot plutonul să vă înscrieţi la olimpiada de matematică. Ar fi bine să treceţi cu toţii de faza municipală.
După un moment de gândire, adăugă:
- Dacă veţi ajunge cu toţii la faza pe judeţ, mă angajez să vă plătesc un pariu în alb. - spunând acestea, ne salută scurt şi plecă.
Noi, muţi de uimire, priveam prostiţi în urma lui, cu gurile căscate. Într-un târziu unul dintre noi a remarcat:
- Bun băieţi, am înţeles... băi porcilor, am uitat să-l salutăm!
În zilele ce-au urmat, noaptea scenetei noastre era povestirea la modă în tot liceul şi chiar în tot oraşul. Toţi elevii am căzut de acord ca pariul pe nervii lui Bulă să fie desfiinţat şi chiar să-l plesnim pe oricare ar fi făcut vreun gest nelalocul lui faţă de acest profesor care devenise cel mai respectat om din unitate.
Bineînţeles că a urmat o perioadă în care mulţi profesori şi ofiţeri au căzut de pe scaunele şubrezite în prealabil, după ce şi-au învineţit genunchii de catedrele puse invers.
Peste câteva luni, toate catedrele din liceu au fost schimbate cu unele cu ramă metalică, fără laturi acoperite, aşa cum erau pupitrele elevilor. La fel şi scaunele. Feţele de masă au fost standardizate, fiind croite scurt cât să acopere doar tăblia catedrei.
Tot peste câteva luni, toţi din plutonul nostru erau în faza judeţeană la olimpiada de matematică. Toţi, în afară de Traian care trebuia să susţină olimpiada internaţională de fizică, ce se desfăşura în acelaşi timp în Anglia.
***
Ne aminteam cu toţii de această întâmplare şi povestirea ei însufleţise tot dormitorul. Ne-am trezit. Întâmplările din scurta noastra vacanţă de vară erau uitate.
- Păcat că nu i-am făcut-o lui Urechilă în halul ăsta! - spuse într-un târziu Pleşuvul - El ar fi meritat-o din plin.
- Cum, necum, tot am scăpat de el, constată Gibonul. Napoleoane tu ai fost tare la faza asta! Noroc că Perjî n-a fost în unitate, că altfel nu ne ieşea sceneta.
- Al dracului Urechilă cu „zdrazvâitili” lui! - comentă Mârţoaga.
El fusese cel mai pornit împotriva acestui profesor deoarece nu reuşea cu nici un chip să ia o notă mai mare la el, deşi învăţase săracul mai mult decât pentru olimpiadă. Urechilă era genul de profesor care punea aceeaşi notă unui elev ca şi prima dată, indiferent cât de bine sau de prost răspundea acesta pe parcursul întregului trimestru. Ceilalţi profesori te notau cu uşurinţă şi pe merit cu note între doi şi zece oricând, chiar dacă erai „olimpiat” sau ultimul la învăţătură. Şi orice profesor era dispus să-ţi anuleze o notă proastă dacă dovedeai că ştii materia la perfecţie până în acel moment.
Concluzia unanimă a fost că Urechilă trebuia inclus ca personaj principal într-o scenetă, cât mai dură cu putinţă. S-au făcut nenumărate concursuri de regii. În centrul acestora stătea ideea că profesorul nu era considerat întreg la minte, deci trebuia să inventăm situaţii în care l-am fi putut trece cu mult peste limite.
Până la urmă juriul, făcut chiar din concureţi, s-a decis asupra regiei. Era o scenetă destul de greu de interpretat, mai ales că trebuia să implicăm şi persoane dinafara plutonului nostru, chiar ofiţeri. Totuşi, cel mai greu era să ne abţinem să râdem pe parcursul întregii scenete. Pentru reuşită asta era vital, aşa că s-au făcut exerciţii individuale şi în grup. Fiecare am repetat îndelung rolurile din scenetă până când au fost aleşi cei cu cele mai veridice interpretări. Mai rămânea să găsim o zi favorabilă din toate punctele de vedere.
Verificasem toate serviciile din unitate şi o zi s-a dovedit ideală pentru aplicarea planului nostru.
În sfârşit această zi venise. Eu nu fusesem în clasă atunci, rolul meu fiind în altă încăpere, dar ascultasem de atâtea ori istorisirea scenetei încât o trăiam ca şi cum aş fi fost în mai multe locuri deodată.
Ziua decurgea ca oricare alta; orele se defăşurau normal, până când veni ora de limba rusă. Eu eram SSC, iar plantonul pe care-l aveam în subordine era tot de la noi din pluton. Am intrat la altă clasă şi am cerut un „înlocuitor” pentru câteva minute. Acestuia i-am dat banderolă de planton, deşi posul din faţa cancelariei era de SSC.
Urechilă urcă scările până la ultimul etaj unde aveam noi clasa. Pe acelaşi hol erau şi dormitoarele noastre. Intră în clasă şi lăsă, ca de obicei, uşa deschisă aşteptând ca cel mai apropiat elev să o închidă în urma lui. În mod uzual, zgomotul făcut de uşa închisă trebuia să îi facă pe toţi elevii să sară în poziţie de drepţi. Acest lucru se făcea tot cu zgomot, din cauza meselor şi scaunelor hârşâite pe podea.
De această dată, Urechilă nu auzi nici un zgomot din partea lor. Nici când a urcat scările spre clasă, nici când uşa fusese „trântită” (mişcare mult exersată de colegul cu pricina), nici când toţi din pluton au sărit în poziţie de drepţi, serioşi, cu priviri crunte de ostaşi. În realitate aceste figuri fuseseră alese dintre multe alte mimici, deoarece acestea îi ajutau cel mai bine să nu râdă.
Oarecum surprins, Urechilă aruncă spre elevi cu glas puternic:
- Zdrazvâiti tavarişci!
Ei recită la unison răspunsul:
- Zdrazvâiti tavarişci profesor! Dar fară să scoată sunetele pe gură. Dădeau toţi din mandibule şi priveau încruntaţi, dar nu s-a auzit nimic.
Profesorul se înroşi cu totul. Avea o privire speriată. După o clipă de cumpănă le ordonă să se aşeze. Elevii execută imediat această comandă dar, din nou, fără absolut nici un zgomot.
Fizionomia profesorului era acum caraghioasă de-a dreptul. Începuse să tremure din tot corpul. Cu paşi şovăiţi se apropie de catedră şi îşi aplecă urechea imensă asupra ei. Ciocăni. Mai ciocăni o dată neîncrezător, apoi sări ca ars:
- Vă bateţi joc de mine, măi nesimţiţilor. Tu ridică-te în picioare. Cum te cheamă? - profesorul gesticula răcnind şi arătând cu degetul spre unul dintre elevi.
Acesta se ridică în picioare, fără nici pic de zgomot şi rosti fără sunet ceva.
Profesorul era în culmea furiei. Ridică pe rând mai mulţi elevi şi scena se petrecuse identic. Elevii priveau cu uimire cum se derulau haotic expresiile de pe faţa lui Urechilă.
Într-un târziu, profesorul se îndreaptă spre televizor şi-l porneşte. Normal, la acea oră nu era program, dar se auzi un fâşâit. Profesorul, acum convins că aude, urlă spre clasă:
- O să vă ia mama dracului pentru chestia asta! - apoi continuă îndreptându-se spre uşă: - Voi, ăştia din picioare, veniţi cu mine!
Cei care fuseseră ridicaţi se aşezară imediat şi fără zgomot. Profesorul se întoarce cu o faţă turbată şi strigă arătând spre diverşi din clasă:
- Tu, sus, tu, sus!
Dar acei vizaţi nu se ridicară. Dar o făcură alţii. Apoi începuseră să se ridice şi să se aşeze într-un ritm nebunesc toţi elevii din clasă. Fără să scoată nici un sunet. Toţi aveau privirea cruntă, de ostaşi.
Profesorul duce mână la inimă:
- Voi vreţi să mă băgaţi în mormânt. Las’ că vă ard eu!
Ieşi pe uşă.
După un moment se întoarse, apucă uşa de margine şi o trânti cu zgomot puternic. Coborî scările.
Dădu cu ochii de plantonul pe care-l adusesem de la alt pluton. Îl întrebă răstit:
- Unde este cancelaria comandantului acestei companii?
Plantonul, neştiind despre ce este vorba, arătă speriat uşa cancelariei de lângă el.
Urechilă deschide uşa trântind-o de perete şi intră.
Înăuntru eram eu, îmbrăcat în uniforma kaki de căpitan, uniforma lui Perjî. Ca SSC aveam cheile de peste tot din companie şi sigiliile tuturor uşilor.
Imitând vocea hodorogită a căpitanului strig într-un mod cât mai ameninţător cu putinţă, fără să-mi ridic privirea aţintită pe foile de pe birou:
- Care eşti mă, pui de curvă ?!? O să te dau cu capul de uşa aia de o să faci ca clanţa! Zdreanţă cu ochi!!
Profesorul se opri ca şi curentat în cadrul uşii şi se făcu mic. Îmi ridic ochii spre el şi-i zic, de astă dată încet, dar cu un ton de scârbă des utilizat de adevăratul căpitan:
- Îhî, tovarăşe profesor... ce-ai domn’e cu uşa aia? - îl privesc încruntat spre gât aşa cum făcea Perjî - Io-s căpitanul Perjî, ce te doare dom-n’e? - întreb în continuare în silă, ca şi cum aş fi fost împiedicat de o forţă superioară să-i provoc cu adevărat durere celui din faţa mea.
- Domnule... tovarăşe căpitan... scuzaţi-mă. - bâlbâi Urechilă.
Tăcu.
Eu îmi lăsasem colţurile gurii în jos, mă încrunt şi mai aprig şi-mi lărgesc nările cu un freamăt de fiară turbată. Toate acestea le exersasem de faţă cu colegii până când ajunsesem să mă identific cu originalul, Perjî.
- Zii, tovarăşe profesor! - spun eu cu voce ameninţătoare ca şi cum ar urma să-l înfulec întreg, inclusiv cu ambalaj.
- Tovarăşe căpitan, - spuse Urechilă cu voce nesigură - cei de la plutonul de la ultimul etaj, clasa a X-a A, se poartă în totalitate complet în afara tuturor regulamentelor. Vă cer, continuă el, să restabiliţi ordinea în acest pluton de nenorociţi.
- Măi... tovarăşe profesor... - spun eu intenţionat cu voce batjocoritoare, ca şi când aş avea în mod vădit de a face cu un nebun - sunteţi sigur că în această clădire există clasa a X-a A?
- Tovarăşe căpitan, chiar acum am coborât scările de acolo... vă rog, nu se poate... m-am uitat pe schema de la cancelaria profesorilor... de acolo vin!
Îmi dreg vocea. Mă uit la profesor ca şi cum ar fi lunatec. Această privire fusese subiectul discuţiilor multor seri când elaboram sceneta, aşa că executam „figura” cu siguranţa dată de aprobările tuturor colegilor.
Râd pe un ton hodorogit de fumător beţiv. Mă ridic în picioare proptindu-mă în pumni pe birou, aşa ca originalul. Eram mai înalt ca profesorul şi-mi folosesc acest avantaj pentru a-i crea următoarea stare de spirit.
După câteva clipe, mă urnesc din spatele biroului, mă apropii de profesor şi-mi las pe umărul lui o mână cât mai grea cu putinţă, fără să pară nimic artificial. Îi spun, cu grijă circumspectă aşa cum un medic la spitalul de nebuni ar spune unui pacient:
- Tovărăşele, n-ai vrea dumneata să-mi arăţi locul unde crezi mătăluţă că este clasa a X-a A?
Urechilă rămâne încremenit. Ca să-l scot din starea de perplexitate îi dau două „dupace” pe spinare împingându-l spre ieşirea din cancelarie. Îi spun „prieteneşte”, astfel încât să mă audă şi plantonul „înlocuitor” de la cealaltă clasă:
- Hai, măi profesore, hai uşurel şi arată-mi! - îl împing spre etajul de sus.
Plantonul mă recunoaşte. Se uită mirat după mine cum împing profesorul să urce pe scări, ca şi cum l-aş fi dus la spânzurătoare. Nu schiţează nici un gest.
Ajungem la etajul clasei noastre. Profesorul arată cu un deget tremurând spre uşa clasei şi bânguie:
- Aici era... aici era...
- Ce era aici, măi profesore...? - întreb eu, mai mult ca o constatare, cu vocea lui Perjî, cea batjocoritoare.
- Clasa... clasa... aici era! Spuse Urechilă nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
În faţa noastră era o uşă pe care scria „Magazia nr.2”. Încuietoarea uşii era sigilată cu plastilina imprimată cu însemnele companiei.
- M-am lămurit. - zic eu - N-ai vrea dumneata să mergem până la punctul sanitar? Îi pun o mână pe umăr ca să-i dau de înţeles că nu prea are de ales. Îl strâng cu putere.
Brusc, Urechilă se smulge din strânsoarea mea şi se apucă nebuneşte de clanţa uşii. Trăgea disperat de clanţă. Mă gândesc la faptul că nu ar fi putut deschide uşa nici dacă ar fi fost descuiată, atât de lipsit de coerenţă era în ceea ce vroia să facă. Mă abţin cu greu să râd. Mă uit după falsul planton în speranţa de a avea un martor la această comedie. Nu-l văd, în schimb îl observ pe adevăratul planton, cel din clasa noastră, uitându-se din cadrul unui dormitor. Avea mâna la gură şi era roşu de atâta abţinere de la râs.
«În regulă» - mă gândesc. «Trebuie să-l iau pe ăsta de aici, că poate să-mi facă belele din prostie având în vedere halul în care era.» Îl apuc de gât şi-l trag cu putere ca să nu se mai opintească în neînsufleţita încuietoare. Îi spun:
- Tovarăşe, hai la infirmerie! Dacă nu mergeţi de bună voie voi fi nevoit să vă duc acolo cu forţa!
Profesorul se muie în strânsoarea mea. Devenise livid. Eu continui:
- Hai aşa... uşurel, uşurel.
Apoi strig în cel mai strident şi groaznic mod posibil:
- Plantooon!!
Ureche tresare atât de tare că hainele de pe el nu au apucat să se mişte odată cu el. Îl las câteva clipe să tremure şi să reuşească să înţeleagă situaţia în care se află. La un moment dat spune cu voce sfârşită:
- Mă duc eu, tovarăşe căpitan, mă duc eu singur.
Nu spun nimic. Încercam să nu explodez de râs, dar simţeam că nu mă mai pot abţine mult timp. Pur şi simplu îl împing spre scări.
Profesorul coboară scările blocului companiei, cu mers nesigur. Între timp câteva persoane, printre care şi eu, ne-am mişcat cu o iuţeală demnă de ultimele clipe dinaintea unui război atomic.
Plantonul adevărat îl schimbă la loc pe cel adus de la alt pluton, apoi vine cu mine în cancelarie. Mă ajută să mă descotorisesc de uniforma căpitanului, pune diluant pe o bucată de vată şi mă ajută să-mi şterg faţa de vopseaua închisă la culoare, cea care aducea cu tenul lui Perjî. Îmi dă echipamentul meu pe care-l îmbrac în grabă şi-mi pun banderola de SSC. În timp ce mă echipez şi-mi ajustez echipamentul, plantonul privea spre fereastră. Îmi spune şoptit, dar deosebit de alarmat:
- Vezi că se-ntoarce Ureche!
- Păi, hai afară! - spun eu.
Plantonul îmi smulge banderola de pe umăr şi şi-o pune lui. Ia cheile de pe birou şi iese în grabă, aruncându-mi în spate:
- Vopseaua de pe faţă, Napoleoane!
«Aşa este!» Nu apucasem să mă şterg foarte bine.
Iese şi închide uşa cu cheia.
Peste doar câteva clipe, cu urechea lipită de uşă, în timp ce-mi ştergeam afurisita de vopsea de pe faţă, aud vocea lui Urechilă întrebând:
- Unde este sergentul de serviciu?
- Eu sunt, tovarăşe profesor! - se aude vocea colegului meu.
- Nu se poate, aici era postul de planton, dar... tu eşti SSC-ul? - profesorul ştia că plantonul şi SSC-ul aveau posturile la capetele opuse ale clădirii.
- Eu sunt de serviciu, tovarăşe profesor. Puteţi consulta tabelul de la parter să vă convingeţi.
- Este un tabel la parter?
- Da. - veni răspunsul sec.
După câteva momente se aud paşii profesorului coborând scările.
Ies pe furiş din cancelarie. Încui şi sigilez uşa, aşa cum cereau regulamentele. Întreb din ochi plantonul dacă faţa mea este în regulă la culoare. El îmi face semn că da şi-mi dă înapoi banderola de SSC, iar el şi-o pune pe cea de planton.
Apoi alerg la clasă. Smulg eticheta cu magazia şi o las curată pe cea cu clasa. Descui uşa şi curăţ locaşul în care pusesem provizoriu sigiliu. Intru în clasă. În momentul în care intru, toţi încep să râdă şi să comenteze. Greul din scenetă trecuse. Se râdea aproape forţat, parcă se dorea răzbunarea lungilor minute în care râsul fusese în mod dureros înnăbuşit.
Plec din clasă în fugă dându-mi seama că plantonul nu-şi putea justifica prezenţa în postul din faţa cancelariei. Îi spun să plece în postul din spatele clădirii şi să nu apară până la pauza mare.
În sfârşit, mă aşez relaxat în postul meu de SSC.
După puţin timp, de jos se aud două perechi de paşi urcând scările. Mă uit peste balustradă şi-l văd pe colonel, comandantul unităţii, şi în urma lui pe Urechilă.
Mă privesc încă o dată, rapid, prin mica oglindă pe care o aveam la piept. Îmi şterg de pe faţă ceea ce cred că sunt ultimele urme de vopsea. Îmi compun o înfăţişare umilă şi diafană, cea a elevului de rând şi-mi dreg vocea ca să sune cât mai cristalin cu putinţă.
Iau un aer absent şi aştept.
Între timp cei doi ajung la etajul meu. Parcă luat prin surprindere sar ca ars în poziţie de drepţi şi rostesc în mod conştiincios:
- Tovarăşe colonel, sunt SSC Pop, permiteţi să raportez că pe timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit.
Guţă, comandantul mă privi admirativ. Spuse:
- I-ote mă ce elev ca lumea! Ce bine raportezi măi băiete! Cum ziceai că te cheamă că n-am fost atent?
- Permiteţi-mi să raportez: Sunt elev fruntaş Pop!
- Da’ chiar eşti fruntaş măi! - zise el zâmbind ca un bunic mândru de nepotul său.
«La urma urmei putea să-mi fie bunic.» - gândesc eu.
Mă uit spre cei doi ca un căţel care tocmai a fost băgat în seamă şi încep să dau din coadă... adică mă foiesc în propria-mi uniformă cu... bucurie.
- Domnule comandant, - prinse glas Urechilă - nu este el de serviciu!
Se uită insistent la mine, încercă să mai spună ceva dar apoi tăcu.
Colonelul mai zâmbi câteva momente, până când reuşind să pună cap la cap toate sunetele pe care tocmai le auzise, înţelege sensul cuvintelor profesorului. Privirea i se întunecă. Se întoarse către profesor şi spuse ca şi cum ar fi fost jignit:
- Da’ cine este tovarăşe profesor?
- Este altul!
- Zău?
- Pe cuvânt. L-am văzut... e altul şi-naintea lui a fost altul...
Spunând acestea, Urechilă realiză cât de prosteşte şi aiurea suna ceea ce-i ieşea pe gură. Comandantul îl privi cu înţelegere şi spuse:
- Păi aşa este orice serviciu. Elevii fac pe rând toate serviciile din unitate.
Profesorul tăcu. Se gândi cu intensitate, apoi spuse:
- Haideţi sus, vă rog frumos, să vedeţi că este o magazie în loc de clasă... Sau invers.
Guţă se uită încruntat la profesor. Eu râd în sinea mea şi-mi imaginez că Guţă era deranjat de faptul că exista unul care atenta la titlul lui de „cel mai stupid” om din unitatea pe care o conducea.
Urcară amândoi în tăcere. Eu îi urmam cu o atenţie serviabilă.
Ajunşi la etaj, Guţă deschise uşa clasei şi intră. Dinăuntru se auzi „Atenţiune!” urmat de hârşâitul de scaune şi apoi tăcere. Ştiam că toţi au încremenit în poziţia de drepţi.
Şeful clasei se apropie de ei şi spuse pe un ton mândru:
- Tovarăşe colonel, plutonul unu compania a doua la ordinul dumneavoastră!
- Pe loc repaus. - spuse Guţă, apoi recită puţin nesigur: - Continuaţi.
Elevii, la cea de-a doua comandă, luară loc în bănci, relaxaţi. Hârşâitul de bănci însoţi întreaga mişcare. Toţi zâmbeau angelic privind în ochi colonelul. Nu era nici urmă din privirile încrâncenate cu care avusese de-a face Urechilă cu ceva timp în urmă.
Colonelul întrebă pe cel mai apropiat elev:
- Ce oră aveţi, copii?
Elevul dădu să sară în poziţia de drepţi, dar colonelul îl calmă punându-i o mână părintească pe umăr:
- Lasă, măi băiete... Zi ce oră aveţi?
- Avem ora de limba rusă, spuse elevul aparent chinuit că nu poate vorbi din poziţie de drepţi.
- Păi şi de ce nu învăţaţi voi acum limba rusă?
- Permiteţi... păi tovarăşul profesor... - bâlbâi elevul arătând spre Urechilă. - Păi...
- Păi da. - zise Guţă. - Lasă, stai liniştit.
Se întoarse cu faţa la profesor şi spuse atât de aspru cât era el capabil să fie:
- Domnule profesor, cu dumneata trebuie să am o discuţie. Vă aştept la cancelarie după orele de program. Până atunci consideraţi că efectuaţi program la liberă alegere.
Plecară amândoi. Eu îi urmez de la o distanţă din ce în ce mai mare până când mă opresc. Îi conduc din priviri spre ieşirea din companie. Înainte de a ieşi Ureche, urlu cu vocea exersată:
- Plantooon!!
De afară se aude profesorul implorând:
- Ăla este căpitanul Perjî! El vă poate spune că acolo este magazie!
Înainte de a dispărea după colţul clădirii reuşesc să-l aud pe Guţă:
- Ţi-am spus că Perjî este acasă la el. Ce mai... ? Erai de faţă când am vorbit cu el la telefon. Hai că te conduc la punctul sanitar.
Privesc în continuare prin geamurile largi de pe casa scărilor. Mă asigur că nu se mai întorc, apoi urc în fugă la colegii mei, în clasă. Când ne vedem cu toţii începem un râs nebunesc să ne descărcăm de toată abstinenţa de până atunci. Printre sughiţuri încerc să le povestesc ceea ce ei nu văzuseră, dar nu reuşesc. La rândul lor, nici ei nu reuşeau, de atâta râs, să-mi descrie ce-au făcut în lipsa mea. Abia seara ne-am putut împărtăşi povestioarele.
La un moment dat, în clasă intră val-vârtej plantonul. Avea faţa lividă. Încearcă să se facă auzit spunând din ce în ce mai tare:
- Bă, e Perjî în companie... bă tembelilor, e Perjî aici... Băăă!... Perjî!!
La ultima strigare toţi amuţim. Unul îl întreabă:
- Ce-ai măi zevzecule? Cum e Perjî aici?
- L-am auzit cum m-a strigat! Eram afară. Voi cum dracu’ nu l-aţi auzit?
Ca la un semn începem iar să râdem cu toţii. Unuia i se face milă de planton şi-i spune:
- Era Napoleon, măi fraiere.
Plantonul se calmă şi el, dar în câteva clipe se dezlănţui într-un râs teribil.
Bineînţeles că a doua zi Perjî m-a chemat la cancelarie. Mă întrebase cu propria lui voce, în propriul lui stil cumplit şi jignitor dacă am ceva de raportat. I-am spus senin că „nu s-a întâmplat nimic deosebit pe timpul efectuării serviciului de SSC”. - «Şi cu asta, basta!»
***
Ne aminteam cu toţii cât de uşuraţi ne-am simţit după ce am fost anunţaţi că ora de rusă se desfiinţase. Ni s-a dat de ales să continuăm cursurile de limbi străine alegând între franceză nivel doi sau engleză nivel unu. Fiecare a ales ceea ce a vrut, dar la sfârşitul anului toţi aveau notele corectate, în conformitate cu noua limbă străină aleasă.
Povestind aceste scenete în râs şi voie bună, ne-am petrecut prima dimineaţă din anul trei. Ne simţeam ca şi cum era duminică dimineaţă.
La un moment dat, uşa se deschise brusc şi în pragul ei apăru un elev de anul patru.
- Băi, voi nu sunteţi sănătoşi la cap! Vă aşteaptă Perjî jos, la raport!
- Du-te mă dracului! De ce nu ne-ai anunţat la timp? - întrebă Gibonul sărind din pat direct în uniformă. Apoi, se uită la cel care se răstise la noi. Întrebă:
- Da’ tu cine dracului eşti?
- Sunt noul vostru încheietor de pluton.
- Şi ce te dai mare? - continuă arţăgos Gibonul.
- Măi fraţilor, - continuă disperat noul şef - vă rog, grăbiţi-vă! Cum naiba toţi au auzit goarna, numai grupa voastră nu? Din cauza voastră o s-o păţesc şi eu, cretinilor!
Aici avea dreptate. Într-un minut coborâm cu toţii scările sărind câte două-trei trepte deodată.
Afară întreaga companie era aliniată. În faţă, înalt şi gârbovit, era Perjî. Noi dăm să alergăm să intrăm în aliniamentul plutonului nostru. Perjî ne opreşte întinzând o mână şi fără să se uite la noi, zice:
- Bă nenorociţilor... nu în rând cu lumea... treceţi aici în faţă să vă vadă toţi!
Noi ne aliniem în locul indicat de căpitan şi aşteptăm în poziţie de drepţi.
Cei din companie încep să râdă timid şi cu grijă la toanele căpitanului. Noi, cei din faţă ne uităm miraţi unii la alţii şi izbucnim şi noi în râs când vedem cum eram îmbrăcaţi. Dintre toţi cei opt care întârziaserăm, nu eram doi îmbrăcaţi la fel. Unii erau în bocancii de instruc-ţie, alţii în pantofii de oraş, alţii în pantofi de sport. Unii aveam cas-chetele de oraş, alţii bonete, alţii nimic pe cap. La fel de pestriţ era şi restul echipamentului. Râdeam cu poftă. Oricum aveam chef de râs şi nu avea rost să ne mai prefacem că ne considerăm vinovaţi.
Cei din companie văzând dezinvoltura noastră, încep şi ei să râdă fără să se mai abţină.
Între toate râsetele tună deodată vocea căpitanului:
- Sunteţi consemnaţi o lună în unitate, porcii dracului! Apoi spuse către unul din companie:
- Tu ce te hlizeşti măi, ca curva-n păpuşoi?
Toţi elevii am tăcut mâlc.
- Uitaţi-vă bine la puii ăştia de curvă! N-o să mai aibă viaţă cu mine, cât or mai sta ei în unitate! - apoi se răsti către noi: - La curăţat cartofi! Marş, cârpelor! Luaţi-l şi pe încheietorul de pluton cu voi!
Noi am pornit în pas alergător spre cantină. Odată ajunşi acolo, şeful plutonului se uită la noi aproape plângând:
- Băi, n-am nimic cu voi, dar acum am şi eu mari probleme din cauza voastră. Cred că prietenia noastră s-a cam terminat...
- Da’ ce? De unde şi până unde am fost noi prieteni? – se răţoi Hultanul.
- Adică ai chef de bătaie? - întrebă Gibonul ameninţător.
Şeful îngheţă. Auzise de ce era capabil Gibonul şi mai ştia că indiferent dacă avea dreptate sau nu, de partea lui, întotdeauna săream şi noi... de multe ori doar aşa... din lipsă de altceva mai bun de făcut.
Pleşuvul se băgă şi el în discuţie:
- Nu fiţi fraieri! Acum Perjî îi freacă pe toţi din companie pe sectoare, face instrucţie cu ei, îi aleargă să scoată băutura şi tutunul din sărmanele trupuri. Nu vedeţi ce cald e încă afară? Noi putem merge unde-va la răcoare.
- Hai, totuşi, să intrăm în cantină. - spuse rugător şeful.
Mârţoaga zise şi el:
- Hai să mergem. Cel puţin să vedem dacă nu cumva anul întâi curăţă cartofi. Eu aşa cred.
Ceva mai târziu ne-am convins că plăpânzii elevi de anul întâi curăţau de zor cartofi. Vorbim cu şeful lor, ca în cazul în care întreabă Perjî de noi, să spună că tocmai am plecat la toaletă. Să vină urgent la sala de sport şi să ne anunţe... „altfel, nu va fi bine!”
Împăcaţi de noua situaţie ne ducem la sala de sport, la răcoare.
Începem să tragem de aparatele de forţă, să ne învârtim la bară fixă sau paralele, dar ne pierdem repede cheful. Unul câte unul cedăm toţi, lungindu-ne pe saltelele de sub aparatele de sport.
- Trebuie să recunosc faptul că vă descurcaţi bine... - spuse într-un târziu şeful.
Nimeni din ceilalţi nu catadicsi să-i dea vreun răspuns.
- Am avut o vară de rahat. - se auzi vocea lui Hultanul.
- Îhî... la dracu’ cu 23 august... măsa-n cur! - aprobă Gibonul. - Băi da’ multe gagici! Păcat că nu prea aveam pe unde să le dosim!
- Mai ţii minte ce i-ai făcul lui Piticu, Napoleoane? - întrebă Iolpea.
Începuseră toţi să râdă. Şeful întrebă:
- Piticu nu este l’ent major la vreunul din plutoanele voastre?
- Ba da. Să vezi ce i-a făcut Napoleon într-o zi... - începu să povestească Iolpea.
- Da cine este Napoleon? - întrebă şeful.
- Nu contează. - răspund eu.
Ceilalţi nu comentară.
Iolpea continuă să povestească.
***
Povesti cum citeam eu liniştit o carte când, fără vreun motiv, un coleg - Matelică - trecu în fugă pe lângă mine şi-mi fripse o palmă după ceafă de m-a usturat după aceea câteva zile. Astfel de „atenţii” primeau toţi din partea colegilor şi ştiu că în acea perioadă chiar mă miram că eu nu o păţisem. Mi-ar fi părut rău să fie chiar atât de speriaţi colegii de eventuala mea ripostă. Toţi o încasaseră până atunci, de multe ori fiecare, dar eu... nimic.
Mă ustura rău de tot ceafa, dar într-un fel mă mulţumeam că tocmai primisem confirmarea că nu eram considerat „mai altfel”...Dar mă ustura tare rău. Probabil la mijloc fusese un pariu greu de tot de a avut curaj Matelică să mă plesnească în asemenea hal.
Strig după el:
- Matelică, ai dat de dracu’ fiindcă tocmai l-ai plesnit pe tasu’!
Colegul fugise din cameră cât l-au ţinut picioarele.
Noi eram atunci cazaţi într-o şcoală militară de rachete de pe lângă Bucureşti. Eram îmbrăcaţi în uniforme de instrucţie de vară. Acestea semănau foarte bine cu uniformele ofiţerilor de aviaţie, deci şi cu cea a lui Piticu.
Am lăsat cartea pe bancă şi m-am dus lângă uşă. Aşteptam încordat ca Matelică să-şi facă apariţia. Îmi repetam în minte tratamentul pe care aveam să i-l aplic.
După un timp pe uşă intră, aşa cum crezusem eu, Matelică, aşa că-mi iau un avânt de vreo trei-patru paşi şi-i trag un şut în fund încât săracul om sare în partea opusă a clasei, direct pe burtă. În timpul saltului observ că îi zboară de pe cap cascheta aşa că încremenesc. Era un ofiţer! Mă uit mai atent... Era Piticu!
Toţi colegii se tăvăleau „pe jos” de râs ţinându-se cu mâinile de burtă. Când mă uit într-o parte, lângă mine îşi făcu apariţia şi Matelică ce râdea şi el de mama focului. Nu ratez ocazia şi-i frig una după ceafă de i-a îngheţat râsul pe faţă; parcă era o poză a unui om care râde.
Ceilalţi colegi se amuzau şi mai tare.
După ce-şi reveni în simţiri, Piticu se ridică uşor, uşor şi privi perplex în jur. Se uită apoi când la mine, când la Matelică. Eu încercam să îngaim ceva a scuză, iar colegul avea pe faţă un râs încremenit în timp.
Piticu ridică mâna tremurândă spre mine şi încercă să spună ceva. Este adevărat că dădea din mandibulă şi din buze, dar nu se auzea nimic. Colegii erau în delir.
Crăcănat, păşind cu grijă, se îndreptă spre tablă. Luă nesigur o cretă şi o spijini de tablă, apoi începu să deseneze un cerc pe care îl îngroşă din ce în ce mai mult, cu mişcări repetate. Asta însemna să mă tund zero.
«Iaca fleoşc!» - mă gândesc şi plec rapid din clasă.
***
- Cum naiba de ai reuşit să nu te tundă zero? - întrebă Iolpea la sfărşitul povestirii.
- Măi Iolpeo! - îi răspund - Cât ai băut tu în timpul defilării de 23 august?
- Păi mult... - răspunde el.
- Şi cine-ţi vindea ţie băutură?
- Păi era gaşca... tu, Gibonul, Mârţoaga şi compania.
- Ai văzut? Păi nu ai observat că după acea întâmplare Piticu nu a mai fost treaz până nu s-a terminat porcăria aia de sărbătoare? Ăsta a fost preţul ca să nu mă tundă zero!
- Nu mai ţineţi minte ce a făcut după aceea Piticu? - întreb eu.
- Aia a fost tare! - spuse Pleşuvul.
- Ce s-a întâmplat? - întrebă şeful.
- Păi, după cum ai aflat, Napoleon a început să toarne băutură în micuţul ofiţer, de şi-a pierdut cu totul „uzul raţiunii”. - spuse râzând.
Povesti apoi cum în timpul defilării, noi, cei de la liceele militare, eram amestecaţi cu diverse „flori” compuse din fete de la multe licee sanitare sau pedagogice din toată ţara. Noi căram nişte eşarfe lungi cât stadionul pe care, când le desfăceam, le întindeam şi le uneam deasupra capului, se compunea moaca imensă a lui Ceauşescu, care era cât stadionul. Bineînţeles că sub eşarfele alea, fetele aveau de suferit cele mai tandre şi indiscrete atingeri şi masaje.
Lucrurile erau din ce în ce mai rele, mai ales că, atunci când la următorul semn strângeam eşarfele, ieşea la iveală tot dezmăţul de sub chipul „comandantului suprem’’.
Aşa că, într-o zi Piticu s-a trezit alături cu femeia care organiza întreaga sărbătoare naţională. De fapt, Piticu nu era chiar treaz. „Tovarăşa” plină de sine, ţipă către locotenentul nostru:
- Tovarăşe ofiţer! Te rog să ai grijă de elevii din subordine deoarece se poartă extrem de necuviincios! Se vede din tribună ce fac nesimţiţii ăştia ai dumitale! Ai grijă! Poţi s-o păţeşti rău de tot... ! - şi tot aşa continuă, că începuserăm cu toţii să ne plictisim ascultând vocea aia enervantă.
Piticu se bâţâia pe piciare şi privea indecis când în stânga, când în dreapta, când către femeie, când în jos şi tot aşa. Într-un moment în care femeia se opri ca să tragă aer în piept, Piticu strecură întrebarea:
- Şi ce p..a mea vrei să le fac, cucoană, dacă-s cu toţii nef...ţi?
«Avea dreptate!» Toţi am fost de acord cu ofiţerul nostru!
Femeia ne privea amuţită pe cei care eram în jurul ei. Se uită la feţele noastre neruşinate, se uită la Piticu, apoi se pierdu în mulţime.
***
- Băi, dar voi, într-adevăr sunteţi cu toţii... mai altfel. - spuse şeful zăpăcit - S-au auzit câteva chestii despre voi care păreau incredibile, dar după ce mi s-a întâmplat la primul nostru contact şi ce-mi povestiţi, presimt că lucrurile sunt chiar mai... tari...
- Măi şefule, ai grijă ce spui, încă nu ai avut „contact” cu noi. Dacă vrei, organizăm diseară un concurs de „contacte” la care eşti invitatul meu. - spuse Gibonul.
- Cum adică? - întrebă şeful.
- La voi în plutoane nu se organizează pariuri şi bătăi? - întrebă Iolpea.
- Păi nu... - spuse şeful.
Acum înţelegea ce dorea Gibonul să spună. Se abţinu să mai comenteze ceva.
Între noi se lăsă tăcerea. Unii chiar se aşezară mai comod să tragă un pui de somn. Alţii priveam tavanul şi ne gândeam la ale noastre. Aveam ore bune la dispoziţia noastră până să „curăţăm” toţi cartofii. De râs ne cam săturasem. Ne dureau fălcile.
- Ce faci Mârţoago? - întreb eu în surdină.
- Număr cartofii, poate adorm. - veni răspunsul glumeţ.
- N-ai vrea să mă ajuţi să mai exersez hipnoza? - încerc eu. - Hai că poate te adorm mai repede.
- Băi Napoleaoane, - interveni Gibonul - iar vrei să te luăm în bâză. Ce dracu’ nu te-ai convins că nu poţi să hipnotizezi? Astea-s prostii.
- Nu acum. - răspunse şi Mârţoaga - Oricum eu o să mă culc.
Mă gândesc la „amărâţi”. Ei erau de obicei tăcuţi, dar participau alături de noi la multe trăznăi, uneori fără să-şi dorească acest lucru, ca şi acum. De multe ori trăgeau şi ei ponoasele, chiar dacă fuseseră nevinovaţi. Cei doi aveau aceeaşi poreclă din pricina faptului că, deşi erau din sate diferite, ele aveau acelaşi nume: Amărâţi - de Sus şi de Jos. Unul dintre ei era mai înăltuţ şi grăsunel, iar celălalt era pirpiriu şi firav. Amândoi aveau o privire blândă, dar deveneau destul de aprigi când careva dintre noi depăşea măsura. Nici un coleg nu încerca să-i supere cu ceva din două motive: primul era că pur şi simplu nu avea ce să le reproşeze, iar al doilea era faptul că, nimeni nu ştia cum, cel mai plinuţ întotdeauna avea la îndemână ceva ascuţit, cum ar fi un cuţit sau chiar o toporişcă. Din această cauză, lui i se spunea Satârul, uneori. Orice ai fi povestit despre ei, ajungeai inevitabil la concluzia că erau, de fapt, oameni cu mult bun simţ şi de încredere.
Îi întreb:
- Hai măi, Amărâţilor, hai măcar cu voi să exersez.
- Hai cu mine. - spuse şeful.
- Hai şi noi, Napoleoane. - spuseră deodată Amărâţii. Spune-ne cum să stăm.
- Veniţi cu toţii pe salteaua asta mare. Staţi întinşi cu faţa în sus. Eu voi sta lângă voi. - le indic eu.
- Nu ne mai priveşti în ochi? - întrebă unul din ei.
- De această dată nu. Voi exersa altceva. Voi încerca să-mi contopesc simţurile cu ale voastre.
- Mie-mi vine să mă cac! - spuse râzând Pleşuvul. - Poţi să simţi chestia asta?
Ceilalţi râdeau şi ei.
Eu tac. Îi învăţasem pe colegi că această tăcere era urmată în scurt timp de pumni şi picioare dacă nu se stingea sursa supărării mele.
În scurt timp se opresc toţi din râs. Eu continui liniştit ceea ce aveam de spus:
- Staţi cât mai relaxaţi cu putinţă; dacă vă descoperiţi un muşchi încordat, relaxaţi-l. Cu ochii minţii priviţi fiecare părticică din trup şi relaxaţi-o.
- Puteţi închide ochii, dar încercaţi să vă uitaţi cât mai sus pe sub pleoape. - continui eu după o mică pauză.
Astfel am continuat sugestiile, într-un ciclu greu de intuit. Sugestiile le adaptam în funcţie de ceea ce simţeam eu, întins pe spate ca şi ei, respirând ca şi ei, privind ca şi ei. Fără să-mi dau seama, sugestiile mele îmi descriau, de fapt, propria-mi stare.
Începusem să simt un fel de comuniune cu ceilalţi, ca şi cum eram alături de ei, eram parte din ei şi eram vocea lor ce le descria starea în care se adânceau treptat. Am avut o neobişnuită stare de bine, de împlinire, de acord cu tot ceea ce era în jur. Aceste trăiri le descriam în numele tuturor.
După un timp nu-mi mai simţeam corpul. Era un sentiment foarte plăcut, minunat. Continuam să descriu calm, implacabil ceea ce simt.
O întrebare mi se înfiripă în minte: «Oare nu cumva aberez? Nu cumva eu vorbesc ca prostul şi ceilalţi se distrează pe seama mea, aşa cum se întâmplase de zeci şi zeci de ori până acum?»
Îmi impun să suprim acest gând. Mă las cuprins de senzaţiile pe care le-am avut până atunci. Rămân nemişcat studiindu-mi curios senzaţiile. Încerc să memorez tot ceea ce simt.
Am stat aşa mult timp, până când mă hotărăsc să deschid ochii.
Încerc să-mi mişc mâinile şi picioarele. La început mă furnicau amorţite apoi au devenit neobişnuit de uşor de mişcat.
Mă ridic în coate şi mă uit în jur. Ceilalţi dormeau. Îi chem şoptit pe rând urmărind dacă vreunul dintre ei zâmbeşte, dându-se de gol că nu doarme.
Ajung la concluzia că ceilalţi într-adevăr dormeau.
Nu ştiam ce să fac. Oare colegii mei pur şi simplu adormiseră sau am reuşit să le induc transă? Pentru moment nu eram chiar interesat să aflu adevărul. Mă întind iar, închid ochii şi încerc să retrăiesc ceea ce simţisem. Nu reuşesc în totalitate, dar îmi propun ca diseară să încerc din nou.
Această hotărâre fiind luată, mă ridic brusc în picioare. Sunt puţin ameţit de această mişcare.
Mă îndrept spre paralele şi încep să exersez câteva figuri de gimnastică. Mă simţeam neobişnuit de agil, de uşor şi de puternic în acelaşi timp. Încerc diverse figuri care îmi dădeau de obicei mari bătăi de cap şi constat, plăcut surprins, că le execut cu mare uşurinţă.
Parcă de frică să nu rup vraja, mă opresc şi mă aşez. «Este extraordinar!» - mă gândesc. «Chiar dacă nu mi-a reuşit hipnoza, tot am învăţat ceva azi.» Îmi propun din nou, cu încăpăţânare să aprofundez şi să înţeleg aceste lucruri la noapte.
Ĩngândurat, încerc să reintru, să-mi adaptez mentalul, în obişnuinţa zilei.
Mă uit la colegi. În mod voit mă mişc făcând zgomot. După un timp, ei încep să se trezească pe rând. Somnoroşi, se uitau buimaci în jur.
Îi las să se trezească.
Aştept răbdător să fie toţi lucizi. Mă ridic în picioare şi le vorbesc pe un ton egal:
- Ce faceţi măi nătăfleţilor? Mai trăiţi?
- Îhî! - se auzi vocea ursuză a Gibonului: - Napoleoane, de ce dracului nu taci? Dormeam aşa de bine!
- Simţeai că te deranja vocea mea? - întreb curios.
- Mnuu... - răspunse el după câteva clipe - Dar ai început să faci ceva pe aici şi asta chiar mă ’nervează. Ştii că îmi sare ţandăra când umblă careva tiptil pe lângă mine.
- Satârule... ce-ai simţit? - continui eu interogarea.
- Mi-a părut rău când nu ai mai vorbit. Aşteptam să mai vorbeşti şi am stat aşa ca prostul, până când ne-ai spus „nătăfleţi”.
Răspunsul „amărâtului” îl consideram cel mai corect şi demn de reţinut. Mă simţeam satisfăcut. Poate chiar îmi reuşise inducerea transei.
Fără veste, Pleşuvul spuse:
- A fost mişto, Napoleoane, dar nu te supăra, eu chiar trebuie să mă cac! - zicând acestea, se ridică şi merse cu pas alert către ieşirea din sala de sport.
Uitându-se după Pleşuv, Mârţoaga simţi că urmează să-l interoghez aşa că spuse fără să mai aştepte să-l întreb:
- Să ştii că de această dată a fost altfel. Îţi recomand să continui să exersezi. Nu ştiu cum, dar presimt că mai ai foarte puţin până să reuşeşti.
Îi privesc întrebător pe Hultan şi pe şef. Hultanul nu spuse nimic. Şeful aşteptă un moment după care zise iritat:
- Nu ştiu ce draci de gaşcă sunteţi. Sunteţi ciudaţi rău de tot! Experienţa asta mă scoate cu totul din papuci. Aş vrea să vă rog să nu mă amestecaţi în ceea ce faceţi. Am examen de admitere anul ăsta aşa că vă rog să mă lăsaţi să învăţ şi să-mi termin liniştit liceul.
- Păi... cel mai indicat ar fi să nu ne bagi tu pe noi în seamă. Noi vom face la fel cu tine. - spuse Gibonul şi continuă: - Adică, dacă noi dispărem, tu ne acoperi spunând că suntem la infirmerie, blocul alimentar sau... treaba ta, unde vrei tu! Nu ne pune să-ţi dăm raportul în pas de defilare că-ţi dăm noi altceva când ţi-o fi lumea mai dragă. Şi, mai ales...
- Hai, Giboane, las-o! - interveni Hultanul - A înţeles omu’ despre ce este vorba. Te bagi tu să explici, maimuţa dracului!
Gibonul se ridică în picioare. Mă ridic şi eu. Şeful, speriat se ridică şi el. După o pauză tăcută, Gibonul spuse:
- Mi-e foame.
- Apropo, - întreb eu pe toţi cei de faţă - cât timp credeţi că a trecut de când aţi adormit?
Pusesem această întrebare aşteptând ca răspunsul să-mi confirme sau nu reuşita. Ştiam că diferenţa dintre perioada de timp percepută conştient şi cea efectiv scursă de-a lungul unei şedinţe de hipnoză este durata transei propriu-zise. Bănuiam că ceilalţi nu au fost atenţi la trecerea timpului.
Gibonul dă să se uite la ceas dar sar iute şi îl acopăr cu palma.
Uitându-se unii la alţii se aud răspunsuri răzleţe, nesigure: „cinci minute? cin’şpe minute? Cam aşa?’’
Iau palma de pe ceasul Gibonului şi-l las să vadă. Ochii îi dau să iasă din orbite. Mişcă fără sens din gură şi se uită perplex la Satârul. Acesta întrebă:
- Cât?
După ce se mai linişti, Gibonul spuse:
- Napoleoane, nu-ş ce faci tu cu hipnoza ta, dar sunt convins că ţi-ai pus în gând să ne omori prin înfometare! Dacă te mai prind că spui „relaxare” în prezenţa mea te bătucesc pe toate laturile!
Cei de faţă, în afară de şef, râd. Acesta întrebă îngrijorat:
- Zii! Cât?
- Vreo două ore jumate, veni răspunsul sec.
- Vouă ce vă pasă? - spuse supărat „amărâtul” cel mic, voi sunteţi la gimnastică şi aveţi spor de calorii! - şi indică spre mine şi Gibon.
- Băi Amărâtule, tu crezi că noi suntem în stare să consumăm amândoi zece mii de calorii singuri? - spuse împăciuitor Gibonul. - Mergem cu toţii, că mâncare este destulă! - apoi continuă râzând: - La cât eşti tu de amărât, iţi ajunge o talpă fiartă de bocanc, avortonule!
Ne îndreptăm cu toţii spre ieşire. În urma noastră mergea îngândurat şeful. Ne părea rău de el ştiind că se gândea pe unde să scoată cămaşa când îl va lua la rost Perjî, referitor la dispariţia noastră... şi a lui. Mârţoaga se apropie de el, îl luă de gât şi-i spune glumeţ:
- Fii vesel! Măine o să fie şi mai nasol!
Ceilalţi zâmbim.
Deodată uşa sălii de sport se trânti de perete şi în cadrul ei apăru Pleşuvul. Mi se adresă:
- Băi tâmpitule! Ştii cât e ceasul? Am pierdut ora mesei, cretinule, iar dobitocul ăla de Perjî nu ne lasă să intrăm în dormitoare să ne atacăm pachetele de acasă!
- Stai calm. - îi răspund - Ce s-a răsculat aşa rahatul în tine? Acum mergem cu toţii la masă!
- Păi a trecut programul! - exclamă el.
- Noi suntem gimnaşti, muceo! Nu ştii că mâncăm când vrem şi cât vrem?! - spun eu arătând spre mine şi Gibon.
- Ah! da, da, da, uitasem. Hai la masă!
Nu ieşim bine pe holul sălii de sport că dăm nas în nas cu profesorul de sport.
Acesta, un maior scund, grăsuţ şi jovial, era printre puţinii, profesor şi ofiţer în acelaşi timp. Ştiam că mai este un profesor de „limbă română”, ofiţer şi el, dar nu preda la plutonul nostru.
Maiorul se uită spre noi într-un fel încât, aşa cum am remarcat cu toţii, nu i se părea nimic deosebit că eram în sală. Ne întrebă:
- Aţi terminat... acolo?
Noi ne privim încurcaţi unul pe celălalt. Gibonul catadicsi să răspundă tot cu o întrebare:
- Ce să terminăm? Suntem cam obosiţi aşa că ne vom antrena peste câteva ore, ceva... mai intens. Acum mergem la cantină.
- Ah... da, - spuse maiorul - voi nu aţi venit la curăţenie... mă gândeam io, că asta ar fi fost prea de tot. Pe tine şi pe Popică vă ştiu de la gimnastică şi credeam că ceilalţi erau sub supravegherea voastră la curăţenie.
- Nu... noi am venit la antrenament, ceva aşa... mai uşor, ca pentru prima zi... - spun eu pe un ton grav.
- Bine că era uşa deschisă. - spuse maiorul - Vedeţi că Perjî ăsta al vostru va trimite pe unii să spele pe jos în sala de sport. Eu i-am spus să vă lase dracului în pace măcar în prima zi, dar el susţinea că nu vrea să vă lase răgaz să faceţi prostii. Hmm... - continuă el - uite ce elevi conştincioşi sunteţi voi...
Se mai gândi puţin şi spuse:
- Deci va trebui să mai las uşa deschisă ca să vină cei cu curăţenia.
Mârţoaga avu atunci o idee genială, de a-i scuti pe ceilalţi colegi de corvoadă:
- Tovarăşe maior, mai bine închideţi uşa. Oricum este curat în sala de sport. Noi, cei care nu suntem la gimnastică am mai şters pe ici pe colo praful, în timp ce ăştia doi ne arătau exerciţiile de la spartachiadă, de la bară fixă.
Faţa maiorului se lumină.
- Bine, măi băieţi! - spuse el bucuros - Deci aţi făcut curat pe acolo, da?
- Bineînţeles! Cum să nu! Puteţi verifica! - sărim noi într-un cor haotic de voci.
- Păi atunci, - spuse maiorul - voi închide uşa. Aşa voi ajunge şi eu mai repede acasă, că şi aşa nu mai am de făcut nimic p-aici.
Spunând acestea, se dădu la o parte şi aşteptă să ieşim, apoi închise uşa în spatele nostru şi plecă spre biroul ofiţerului de serviciu ca să lase cheia. La un moment dat, se întoarce şi strigă spre noi:
- Voi vorbi cu ofiţerul de serviciu să vă dea cheia dacă vreţi să veniţi mai pe seară la antrenament!
Gibonul şi cu mine îi facem semn cu mâna că am înţeles.
Puţin mai târziu grupa noastră înfuleca de zor la cantină. Eram doar noi în sala de mese. Îi reproşasem Gibonului faptul că pusese elevi de anul întâi să ne facă mâncarea şi să ne-o aducă pe tăvi. Ştia că mă supără această batjocură. Ca să mă împace, îmi spuse scuzându-se:
- Dragul meu Napoleon, nu te mai consuma atât! Nu este elev de anu’ întâi care să-mi fi refuzat un ordin şi pe care să-l fi pedepsit pentru acest lucru. Chiar m-ar bucura un astfel de specimen şi l-aş declara protejatul meu.
- Vorbeşti de parcă a refuzat vreunul până acum ceea ce i-ai ordonat... - comentă zâmbind Hultanul.
- Ce să le fac, mă, dacă le place să se poarte ca slugile? Eu am inima mare şi le dau ocazia să nu se poarte aşa. - comentă Gibonul.
Mâncăm un timp în tăcere. Ne terminăm cu greu porţiile imense de mâncare. Spre sfârşit, şeful rupse tăcerea şi ne spuse:
- Nu cred că am avut timp să vă dau o veste... De săptămâna viitoare veţi fi trei săptămâni în aplicaţie. Noi, încheietorii de pluton nu vom merge cu voi, că nu putem lipsi de la şcoală.
- Uaa, ce mişto! - ne bucurăm cu toţii. Sărim cu întrebări: - Şi ne vor da pistoale mitralieră, pistoale, puşti cu lunetă şi grenade?
- Ăăă... nu. - bângui şeful - Cred că vouă nu v-ar fi dat nici dacă aşa ar fi fost programul. O să alergaţi ca descreeraţii pe văi şi pe dealuri şi o să aveţi cursuri de tactică...
- Adică somn de voie. - comentă întristat Pleşuvul.
- Cam aşa... - spuse şeful ridicându-se de la masă.
Se îndreptă spre ferestrele largi, care dădeau spre platoul de instrucţie. Privi afară preţ de câteva clipe, apoi se întoarse către noi. Stupefiat, spuse:
- Băi, incredibil, voi aţi avut dreptate! Nu v-aş fi crezut dacă nu vedeam cu ochii mei. - remarcându-ne nedumerirea, continuă: -Toţi elevii caporali sunt colegi de-ai voştri, nu? Elevi de anu’ trei.
- Iată cum arată un om deştept! - spuse Gibonul făcând un gest spre el - Ce-ai constatat măi tovarăşe şef deştept? – întrebă zeflemitor.
- Păi.... - spuse şeful fără să ia în considerare ironia - toţi cei de anu’ trei mătură platoul, vopsesc bordurile şi copacii... toţi sunt ca nişte roboţei...
- Ţi-am spus, măi fraiere, că aşa se va întâmpla... vezi? - îl interogă Hultanul - Dacă ne-am fi prezentat la timp la raport acum frecam ca tâmpiţii nu ştiu ce podele sau WC-uri prin unitate. Uite ce facem noi...! Mâncăm ca porcii şi după aceea vom face rost de ceva băutură şi să vezi distracţie... - continuă el uitându-se la Gibon.
- Dacă stai aproape de noi, o să-ţi fie bine! - completă Satârul.
Ceilalţi am început să râdem, deoarece satârul ar fi trebuit să fie ultimul care să spună aşa ceva. I se întâmplase uneori să iasă ţap ispăşitor după o beţie, din cauza faptului că avea o rezistenţă extrem de redusă la băutură. Au fost câteva cazuri în care plutonul mergea înainte în pas de defilare, dar în urmă rămânea un maldăr diform, în uniformă, căruia noi îi spuneam Satârul. Asta din cauza faptului că era prea greu, imposibil de cărat de către colegi fără să se observe. De obicei, „amărâtul” celălat, turmentat şi el, era transportat perfect sincronizat, ca teleghidat, susţinut fiind între doi colegi mai zdraveni. În acest fel, micuţul „amărât” mai scăpa basma curată.
- Ce ofiţeri mai sunt la voi în companie? - întrebă îngândurat şeful.
- Mai e l’entul major Roşu... poţi să-i vezi poza în dicţionar la cuvântul „prostănac”...
- Şi l’entul major Piticu, prietenul lui Napoleon. - continuă Gibonul întrerupându-l pe Mârţoaga.
Şeful nu zise nimic. Noi ceilalţi intuiam la ce se gândeşte. Se gândea să facă de aşa natură încât să fie prezent doar când nu era prezent şi Perjî.
Îl înţelegeam. Pentru el acest an era anul în care va da cel mai greu examen, cel de admitere, examenul care-i va trasa tot viitorul carierei sale. Nu avea nici un chef să spupravegheze curăţenia şi ordinea în plutonul nostru, în loc să înveţe intens pentru admitere profitând de aparenta linişte dată de noua lui funcţie. A înţeles că această funcţie este un coşmar fiind în subordinea lui Perjî... şi avându-ne pe noi ca subalterni.
- Voi când dracu’ aveţi timp să învăţaţi, cum aţi trecut treapta a II-a? - întrebă şeful din nou.
- Cel mai bine înveţi la plantoanele unu şi patru. - răspunse unul dintre noi.
În jargonul nostru asta însemna în perioada nopţii, între orele 10 şi 12, după „stingere”, respectiv 4-6 dimineaţa, înainte de „deşteptare”.
- Dar voi nu dormiţi?
- Băi şefule, nu prea te duce mintea... - zise Pleşuvul - De exemplu acum, n-ai dormit ca boieru’ în timp ce Napoleon ne spunea poveşti? Cam aşa este tot timpul. De exemplu, dacă nu ne ieşea şmecheria cu sala de sport am fi dormit pe cartofi. - explică Pleşuvul şi-şi bătu cu degetul în tâmplă cu subînţeles.
- La cartofi chiar este şi mai mişto! - explică pe un ton doct Gibonul - Poţi să-i aranjezi, să stai ca pe fotoliu sau ca pe şezlong. Cel mai fain este chiar în perioada asta când încă se mai servesc cei de anul trecut, care sunt foarte moi acum...
Izbucnim toţi în râs dându-i dreptate. Se referea la faptul că în această perioadă majoritatea cartofilor din magazia de alimente erau stricaţi sau înfloriţi. Evitase să spună şi faptul că miroseau îngrozitor.
După un timp, când ne-am declarat toţi ghiftuiţi şi greu deplasabili, am ieşit din cantină cu gândul să încercăm să intrăm în dormitor. Pentru asta mergeam strecurându-ne prin spatele cazărmilor, de-a lungul platourilor de instrucţie. Pe drum întâlneam colegi care munceau de zor şi se uitau invidioşi la noi. Şeful se opri în dreptul companiei lui, cea de anul patru şi ne spuse că „i-a ajuns” şi se duce la el în dormitor. Noi ne-am continuat drumul, compania noastră fiind ultima, cea de lângă gardul unităţii... cea de lângă LIA.
Pe drum îmi amintesc de ceea ce-mi propusesem în seara precedentă. Le spun colegilor că mă duc la infirmerie şi, de această dată, i-am văzut pe ei privindu-mă cu invidie. Ştiau că nu pot merge cu mine fiindcă nu ar fi ieşit nimic bun din asta, grupul fiind prea mare.
Trec nonşalant pe diagonala platoului nostru de raport după ce mă conving că Perjî nu este prin preajmă.
De obicei, era doar un asistent sau doar garda la infirmerie, dar de această dată l-am întâlnit chiar pe medic, un locotenent-colonel simpatic, binevoitor, dar cu ochii extrem de ageri. Era în obişnuita lui uniformă, întreţinută impecabil.
Stătea aplecat peste nişte hârtii aruncate pe biroul lui. Când ridică privirea spre mine, eu încerc să-mi recit forma de salut:
- Tovarăşe locotenet-colonel, sunt...
- Lasă, lasă măi Popic, că ştiu cine eşti. Ştiu şi ce vrei... continuă el surâzând. Îmi indică un scaun din faţa biroului şi-mi făcu semn să iau loc.
Mă aşteptă să mă aşez confortabil, apoi mă întrebă afişând un zâmbet jovial:
- Am auzit că l-a apucat hărnicia pe Perjî ăsta al vostru. Să înţeleg că vrei o scutire medicală?
- Tovarăşe... - apoi mă abţin brusc, observând grimasa de pe chipul medicului. Continui însă pe un ton mai puţin milităros: - Domnule Doctor, am venit doar să vă cer un sfat. Nu ştiu cum să vă spun...
- Hmm... măi băiete...
Medicul tăcu brusc. Mă privi îngândurat. După o clipă, de parcă s-a trezit la realitate, spuse:
- Continuă, continuă...
- Aş dori să-mi spuneţi...
- Continuă... - mă încurajă el.
Îmi dreg vocea şi-mi iau inima-n dinţi:
- Cred că ştiţi că am un dosar care mi-a cam nenorocit cariera... Am şi un şase la purtare...
- Ştiu măi copile. - spuse medicul având privirea adâncită în gânduri - Ţi-am citit dosarul fiindcă am acces la el datorită funcţiei mele. Dacă ar fi fost o simplă lectură m-ar fi distrat copios, dar, deşi trebuie să recunosc faptul că uneori chiar nu mă puteam abţine să nu râd, mi-a părut foarte rău de tine. Am râs şi din cauză că se vedea că este redactat de un tip incult... mai exact: un prost. - spuse omul jenat de propria lui afirmaţie.
- M-aşteptam să pici treapta, în mod voit, ca să mă înţelegi, deşi te ştiu foarte bun la învăţatură. - continuă el.
- Ar fi trebuit să plătesc doi ani de liceu militar...
- Chiar dacă picai treapta? - întrebă el.
- Da... Tocmai asta este problema... Tocmai pe acest subiect doream să vă cer un sfat.
- Am înţeles de cum te-am văzut că încerci să-mi vorbeşti... Ştii, pentru un elev, un caz medical care să ducă la certificarea ca „inapt serviciu militar” este un lucru ceva mai complicat decât pentru un civil. Doar o comisie de la Ministerul Apărării poate să decidă... Eu, de exemplu, nu aş putea aşa, de capul meu.
- Păi... cât de gravă trebuie să fie afecţiunea de care ar trebui să sufăr? Sau... Care ar trebui să fie afecţiunea...?
Nu puteam să continui ceea ce aveam de întrebat. Medicul începuse să râdă şi dădu des din mână să tac din gură.
Când se mai calmă, începu să spună:
- Măi Popică... - dar nu mai continuă. Se gândea intens.
Am rămas aşa, de o parte şi de alta a mesei, îngânduraţi şi tăcuţi preţ de un minut. Ofiţerul se uita dintr-o parte în alta a biroului, mai aşeza câte o hârtie, ridica ochii la mine, iar apoi îşi relua gesturile.
Când se opri, începu să zâmbească. Eu mă uitam cu inima strânsă la el, aşteptând să-mi spună că trebuia să am nu ştiu ce boală ciudată sau să mă dau cu capul de pereţi.
El îşi ridică ochii şi mă privi intens, iar pe faţă i se lăţi un zâmbet. Spuse:
- Pentru tine nu ar trebui să fie prea greu...
- Prea greu să ce?
- Prea greu să pari nebun. De fapt sunt destui să te considere nebun.
- Asta o ştiu, - spun eu - dar cum rămâne cu comisia?
- Păi tocmai la asta mă refeream. Aşa cum eu, citindu-ţi dosarul, am ajuns la concluzia că nu ar trebui să fii în batjocura asta de armată, tot aşa va zice şi comisia, chiar dacă va înţelege că nu eşti cu adevărat nebun. Din comisie fac parte doar doctori extrem de bine pregătiţi. Vor fi suficient de inteligenţi să înţeleagă că tu şi armata nu sunteţi făcuţi să fiţi împreună.
- Adică vor decide că armata este nebună, iar eu doar un om normal? - spun eu, începând să râd. Ofiţerul râdea şi el.
- Cam aşa ceva...
Eu mă pregăteam să întreb de amănunte, dar medicul îmi arătă palma. Spuse:
- Popică, ai vrut un sfat. L-ai primit. Acum tu faci cum crezi de cuviinţă.
Se lăsă leneş pe speteaza scaunului, duse mâinile la ceafă întinzându-se, apoi spuse poznaş:
- Sper ca acum să nu sari peste birou şi să mă muşti de nas!
Râdeam amândoi de glumă ca două vechi şi agreabile cunoştinţe. Îi spun:
- Nu sar... dar puteţi să-mi scrieţi în dosar - chiar vă rog frumos - că v-am muşcat de nas!
Râzând mă ridic în picioare.
- Trebuie să fii totuşi selectiv cu ceea ce mai trebuie scris în dosarul tău... - tonul medicului m-a făcut să fiu mai atent la ceea ce-mi spusese.
Ĩmi sugerase faptul că trebuia să construiesc o scenetă mult mai inteligent elaborată, faţă de cele cu care eram obişnuit. Personajele principale erau în mod evident Perjî şi o comisie de experţi despre care nu ştiam mai nimic.
Aceaste gânduri îmi aleargă prin minte deşi, continuând să râd, îl întreb pe colonel:
- Spuneaţi ceva de o scutire medicală?
- Ha, ha... măi isteţule... Du-te sus la „contagioşi”, dar numai până la masa de seară.
- Mulţumesc frumos, tovarăş....
- Lasă, lasă... du-te sus. Cheia este în uşă. Te încui pe dinăuntru până diseară. Somn uşor! - încheie el discuţia gesticulând cu mâna în aer ... adică „valea”.
Rezerva de „contagioşi”, ca întotdeauna, reprezenta luxul visat de orice elev militar. Avea doar două paturi în cameră, aşternuturile erau noi, imaculate, curăţenia sclipea de un alb liniştitor şi simplu. Pe lângă asta, camera era dotată cu duş şi toaletă proprie. Avea şi un mic balconaş ce dădea direct în curtea interioară a liceului alăturat, LIA. Deşi, această rezervă era mult mai simplă decât o cameră de hotel, totuşi surclasa orice cameră văzută de mine până atunci la capitolul curăţenie. Mai mult, odată închis balconul şi ferestrele, în micuţa cameră se instala o linişte... «infinită».
Fusesem de multe ori „internat” aici. Acesta era locul unde învăţam pentru examenele cele mai grele. Un mare avantaj era faptul că nimeni nu avea curajul să mă viziteze, fiind diagnosticat cu te miri ce boală ciudată şi... contagioasă. Mă vizita, foarte rar, doar medicul. De fapt îl chemam eu ca să bem împreună un coniac, o cafea, sau să fumăm un Kent, lucruri care valorau greutatea lor în aur în acele vremuri comuniste. Pentru mine nu era greu să fac rost de aceste bunătăţi, fiindcă aveam suficiente relaţii printre traficanţii din oraş.
«Bineînţeles că nu exageram cu consumul deoarece medicul pleca foarte repede cu sticla sau cu pachetele abia începute.»
Surâd la aceste gânduri. Mă dezbrac la piele şi intru la duş. Aşa cum mă aşteptasem, era doar apă rece. Aş fi fost foarte mirat dacă ar fi fost şi apă caldă.
Jetul de apă îmi trezeşte simţurile. Mă simt minunat şi optimist. Petrec sub duş câteva minute bune, timp în care aproape că îngheţ cu totul.
După ce termin baia revigorantă, îmi îmbrac chiloţii şi ies pe balcon frecându-mă intens cu prosopul ca să mă încălzesc. Îmi aprind o ţigară şi-mi pun coatele pe balustrada fierbinte a balconului. Afară era foarte cald şi asta speram să mă încălzească mai repede şi să-mi facă somn. Priveam fără ţintă prin curtea liceului vecin. Lângă gardul ce despărţea liceul nostru de al lor, era un grup de fete. Chicoteau şi vorbeau cu vocile lor vesele.
La un moment dat aud:
- Ce-ai mă, nu vrei să vorbeşti cu noi, sau eşti dus cu pluta?
- Ce... scuze... ce ziceaţi? - întreb neatent.
- Ţi-am zis salut!
- Salut! - le zic şi eu.
- Tu eşti ăla care-i zice Napoleon?
- Da, Jozefina!
- Nu mă cheamă Jozefina sau cum ai zis tu...
- Da’ cum te cheamă? - întreb într-o doară remarcând cultura vastă a fetei.
- Ela!
- Frumos nume, îi zic. Cine ţi-a dat numele ăsta aşa frumos?
- Tata!
- Păi... - îmi caut replica şi o găsesc - păi când mai ajungi pe-acasă să-i dai un şut în cur din partea mea!
Fetele râd de mama focului. Imediat observ că Ela devenise îmbufnată deoarece fetele râdeau de ea, nu de glumă. Nu erau colege unite şi prietene aşa cum eram noi. Elevii de liceu militar, într-o asemenea situaţie, ar fi sărit cu toţii cu o ploaie de înjurături, ca şi cum toţi ar fi fost insultaţi.
Una dintre celelalte vrea să pulseze:
- De ce eşti în chiloţi?
- Păi aşa se face plajă, fraiero, nu îmbrăcată ca tine! - spun eu ca să guste şi ea faptul de a râde altcineva de ea... ceea ce se şi întâmplă imediat. Eu îmi dezvolt replica încurajat de râsetele celorlalte fete: - D’aia ai faţa aia neagră şi burta albă!
Ea replică:
- Tu eşti la Perjî, nu?
- Mda...
- Păi am văzut că ceilalţi colegi ai tăi freacă toată unitatea voastră. Tu o freci în infirmerie?
- Da... hai să-ţi arăt cum se face! - răspund.
- Ai vrea tu... - replică fata.
- Ai vrea tu să vreau eu... - îi dau replica cu subînţeles.
Ela întrebă:
- Vii şi tu diseară?
- Unde să vin?
- La postul cinci, sau cum îi ziceţi voi. Am vorbit cu colegi de-ai tăi şi ne-au zis să ne întâlnim pe la nouă jumate’, după raportul vostru.
- Poate vin... - spun eu. Nu eram convins că am de ce să mă duc. Aveam multe de asimilat şi de înţeles din experienţa din sala de sport.
Mult mai important era faptul că trebuia să-mi fac un plan foarte bine pus la punct pentru sceneta ce avea să-mi redea libertatea... de a zbura.
Fetele aveau chef de vorbă, dar nu mai sunt atent la ele. Le spun:
- Trebuie să intru. Poate ne întâlnim diseară... La revedere!
Arunc ţigara. Fără să mai aştept răspunsul, care părea de fapt a fi o nouă provocare la discuţie, intru în cameră şi închid uşa şi ferestrele. Apoi mă aşez în pat şi încerc să mă conving să adorm. «Sau doar să visez!».
- Beei, ce faci? Dormi?
Recunosc vocea simpatică, cristalină şi veselă a Zambilei, una dintre prietenele Tinei care alcătuiesc împreună un grup pestriţ din preventoriul studenţesc „Belvedere”. Toate fetele aveau camerele situate pe acelaşi hol cu noi, din această cauză ne simţeam aproape toţi ca într-un mare apartament. Deşi eram singurul băiat de pe etaj, asta aproape că nu conta în manifestările lor. Dacă eu sau Tina uitam să ne închidem uşa cu cheia, ele intrau nestingherite în camera noastră, fără să ciocănească. Asta se întâmplase şi acum.
- Beei...! - insistă fata. Mă zgâlţâia de umăr ca să se convingă... că nu dorm.
- Îhî... - îi răspund eu adormit.
- Dormi? - insistă ea zgâlţâindu-mă.
- Dorm. Nu vezi?
- Dormi pe dracu’! Trezeşte-te că e ora doi’şpe...
- E târziu... tu de ce nu te culci, Geogravarzo? - încerc eu să o enervez. Ea era studentă la Facultatea de Geografie şi de aceea o poreclisem cu acest nume, pe care îl foloseam destul de rar totuşi.
- E doi’şpe ziua! Numai bebeluşii dorm la ora asta. Tu eşti bebeluş?
- Da, sunt bebeluş!
Ea continuă să mă zgâlţâie cu şi mai mare forţă. Eu, deranjat, mă întorc cu faţa spre ea ca să nu mă mai ţină de umăr. Când fac această mişcare, pătura de pe mine rămâne strănsă ghemotoc la perete.
Zambila începe să râdă şi-mi zice printre hohote:
- Da’ ce-ai visat măi, somnorilă, de eşti aşa înfoiat?
Imediat înţeleg la ce se referă şi-mi trag dezorientat şi cu efort pătura peste mine acoperindu-mi „înfoiala”. Îi spun încercând să nu par jenat:
- Te-am visat pe tine...
- Da...? Şi ce făceam?
- Desenai harta României cu creioane colorate? Parcă aşa ceva.
- Zău? - întrebă ea cu subînţeles şi-mi dădu un bobârnac peste ureche.
- Ce-ai Zambilo? - întreb deschizând ochii - Zi, care-i baiul?
- Auzi mă?... unde e nevastă-ta?
«Iaca fleoşc!» - mă gândesc.
- O fi prin cameră pe la Ioghină. Du-te şi vezi! - spun eu închizând ochii, apoi o informez - Da’ nu-i nevastă-mea!
- Eu stau în cameră cu Ioghina, berleuzule! Păi te mai întrebam dacă era la mine în cameră?
- O fi la mediciniste...
- O s-o caut io... Ce fel de bărbat eşti tu dacă nu ştii unde ţi-e prietena?
- Io-s bebeluş...
Zambila chicoti şi zice:
- Unde-ai mai văzut bebeluş aşa băţos... ?
- Care-i baiul? - întreb încercând să par că nu mă deranjează ironia ei.
- Auzi mă? Scoală-te şi uită-te pe fereastră. Este incredibil, ninge! Mă gândeam să ieşim cu toţii să ne batem cu zăpadă.
- Să mă... scol...?
Ea râse din nou. După ce se opri zise:
- Pe bune! Hai să ieşim că-i foarte frumos afară. Hai... spală-te pe ochi, iar eu le caut pe fete.... Bine? - mă întrebă ea rugător.
- Bine, bine... acum mă poţi lăsa puţin?
- Hai că te las... că văd că ţi-e ruşine... - zise ea şi ieşi din cameră împreună cu râsul ei cristalin.
După ce închise uşa în urma ei, simt un val de aer rece cum mă cuprinde. Mirosea a iarnă. Într-adevăr, ar fi incredibil să ningă. Cu câteva zile în urmă fetele se vorbiseră să iasă să facă plajă pe acoperişul preventoriului, iar acum parcă ne pregăteam de ziua Crăciunului.
Mă ridic somnoros, dar curios şi mă uit pe fereastră. Fulgii mari de nea coborau liniştiţi îngroşând cuminţi pătura albă şi groasă din curte.
Deschid dulapul de lângă fereastră şi mă uit la lucrurile de acolo pentru a-mi lua cele necesare. Hainele erau aranjate exact aşa cum le orânduiam în liceul militar, pe categorii şi mărimi. Prosoapele erau atârnate pe interiorul uşii dulapului, aliniate, îndoite în patru, cu cutele spre fereastră. Mă simt plăcut cu această rutină care mă scăpa de efortul de a căuta ceva.
Îmi aleg lucrurile de care aveam nevoie pentru un duş scurt. Ca un circuit autoprogramabil îmi propun în gând să alternez apa caldă cu cea rece, dar să prelungesc repriza de spălat cu apă rece pentru a-mi fortifica organismul să reziste temperaturilor scăzute.
Când ies pe hol pentru a mă duce spre camera duşurilor, mă cuprinde un sentiment supărător de penibil. Mă culcasem cu o femeie, prietena, ca apoi să mă trezească altă femeie, Zambilica, iar eu nu aveam altceva mai bun de făcut decât să respect o rutină cazonă pe care o urâsem pe toată durata liceului militar. «Trebuie să schimb situaţia asta!» - îmi spun.
Gândind aşa, trec pe lângă camera medicinistelor. Dinăuntru se aud râsetele fetelor printre care o disting şi pe Zambilica şi pe Tina. «E clar de ce râde gaşca...» - îmi spun cu speranţa că totuşi nu era vorba de „bebeluşul băţos”.
După ce termin duşul şi mă întorc în camera mea, închid uşa cu cheia şi mă îmbrac. Nu apuc însă să termin de îmbrăcat că se aude un ciocănit. Mă felicit în gând că încuiasem uşa, dar realizez că cine bătuse nu era o fată dintre cele ce locuiau în preventoriu. Ele ar fi încercat întâi să deschidă şi apoi ar fi ciocănit dacă uşa ar fi fost încuiată.
Nu răspund. Termin să mă îmbrac, aranjez patul apoi deschid fereastra. Abia după aceea, fără nici o grabă, deschid uşa şi mă uit de-a lungul holului. Văd un student şi o studentă cum băteau la uşa medicinistelor. Ea se uită la mine şi-i făcu semn celui cu care era.
«Psiholoaga ?!?» - mă întreb nesigur.
- Salut! Ce mai faci? - mă remarcă ea vesel.
Într-adevăr, era psiholoaga.
- Salut. Hai veniţi. - zic făcându-le semn să se apropie.
În timp ce veneau, în urma lor se deschise uşa medicinistelor, iar una dintre ele spuse spre interior:
- Cred că au venit la tine. Este şi Lisandru pe hol.
După o scurtă ezitare, uşa fetelor se închise.
Perechea de studenţi intră în camera mea. Ea ne face cunoştinţă prietenului ei şi mie. Le indic fotoliile şi le spun să se facă comozi. După ce închid fereastra, mă aşez şi eu cu picioarele încrucişate pe pat privindu-i curios.
- Ce mai faci? - o întreb pe fată.
- I-am povestit prietenului meu de seara aia de pomină de la chermeza Dilei. Cea de acum vreo două săptămâni, când ai făcut reprezentaţii de hipnoză. - povesti ea să se asigure că înţelegeam la ce se referă.
- Aaa... ai fost „vioara întâi” atunci... Acum cum ţi se pare acea experienţă?
- Extraordinară! În realitate nu a fost o singură „vioară’’. Ai avut o orchestră întreagă şi l-ai lăsat pe Mircea, tipul ăla trăznit, să dirijeze... - spuse ea fără să-şi ascundă tonul de reproş.
Eu zâmbesc la amintirea întâmplării. Prietenul psiholoagei spuse pe un ton neutru:
- Mie mi se pare foarte interesant ceea ce ai făcut. Personal nu am mai auzit ca o şedinţă de hipnoză să fie condusă de mai mult de o persoană.
- Tot la psihologie eşti student? - întreb curios.
- Nu. Eu sunt la... la o facultate pentru viitorii ofiţeri în servicii secrete. Sunt ultimul an.
Imediat sunt surprins cum, dintr-o dată, studentul îmi devenise antipatic. Încerc să nu las acest lucru să se vadă dar îl poreclesc imediat în minte „Securistul”. «Până la urmă are şi el dreptul la un loc sub soare» - îmi spun pentru a-mi linişti impulsul. «Poate că totuşi, această întâlnire îmi va revela ceva interesant.» Îl întreb:
- Sunt curios, voi ce învăţaţi p’acolo?
- În general legislaţie. Practic avem... şi o specializare civilă în domeniul juridic. - spuse el încurcat de faptul că nu putea, sau nu avea voie să-mi dea un răspuns complet.
Eu remarc acest lucru şi-i arunc:
- Eu mă gândeam că învăţaţi să-i spionaţi pe unii şi pe alţii. Chiar mă întrebam: cum poate arăta un curs în care să înveţi cum să tragi cu urechea?
- Sau să pârăşti... - completă în mod neaşteptat psiholoaga zâmbind complice. Continuă: - Să ştii că i-am povestit despre aventurile tale din liceul militar. A fost extrem de curios să te întâlnească şi m-a convins să venim, să vă fac cunoştinţă.
- Mă simt măgulit... - zic eu adăugând un strop de ironie.
El se uită cu înţelegere spre mine. Îmi spuse ca şi cum ar dori să se scuze:
- Da, într-un fel chiar avem astfel de cursuri. Se studiază manipularea şi sugestionarea indivizilor sau a maselor de indivizi.
- Interesant! - îi spun gata să aflu mai multe.
- Într-adevăr este foarte interesant. Eu chiar mi-am stabilit ca lucrare de licenţă să tratez acest subiect.
- Super! - zic - Aş fi interesat să citesc şi eu notiţele de la astfel de cursuri...
Securistul o privi cu subînţeles pe psiholoagă. Luă geanta pe care o pusese lângă el, pe fotoliu şi o desfăcu. Scoate de acolo un dosar şi mi-l înmână spunându-mi:
- Am bănuit că vei fi curios. Uite, aici sunt copiile cursurilor mele. Sper să ţi se pară interesante.
Luat pe nepregătite, nu pot să mă stăpânesc să nu încep să răsfoiesc dosarul. Citesc ici şi colo diverse cuvinte: zvon... defăimare... mulţumire... interes...
În scurt timp mă stăpânesc şi închid dosarul. Mă uit spre studenţi. El spune intuind ceea ce aveam să întreb:
- Ţi-l las ţie. De aceea am făcut copia ca să-ţi poată rămâne ţie aceste cursuri.
- Mulţumesc. Sunt tare curios să văd ce se predă la o astfel de şcoală. Sunt curios să văd şi la ce nivel sunteţi...
- Bine, nouă nu ni se predă ceva care ar putea concura cu ceea ce ai făcut tu. - spuse el fără să vrea... «sau a vrut ?» - mă întreb.
Comentez ironic:
-... zise ursul şi mai luă o îmbucătură de zmeură...
El prinse o uşoară, abia perceptibilă, roşeaţă în obraji. Îmi antrenasem îndelung distingerea celor mai mici variaţii de culoare a feţei, pentru a şti tot ce se întâmplă cu cei pe care îi introduceam în transă. Ca să mă convingă - şi să se convingă - că spunea adevărul continuă, afirmând un adevăr:
- Nu ni s-a spus niciodată că cineva poate continua hipnoza începută de către altcineva.
- Poate că era prea banală informaţia. - îi spun sec dându-i de înţeles că subiectul se încheiase. Nu ar mai fi avut sens să ascult vorbe măgulitoare şi minciuni.
Psiholoaga interveni:
- Nu mi-ai spus finalul poveştii... Aş vrea să ştiu ce s-a mai întâmplat. Sunt foarte curioasă unde te-au dus soldaţii cu duba.
- Atunci nu intuiam - spun zâmbind - aveam şai’şpe ani... Acum ar fi uşor de intuit... M-au dus la spitalul militar, la secţia de psihiatrie.
***
- Sunt elev caporal Pop! M-am prezentat conform cu acest ordin de serviciu! - spun eu milităreşte arătând spre hârtia pe care i-o înmânase soldatul.
În spatele biroului din faţa mea era un om între două vârste îmbrăcat într-un halat alb. Ca de fiecare dată când recitam strofele cu „sunt elev...”, mă distrasem şi acum când i-am observat celui din faţa mea o uşoară tresărire. «Toţi militarii au un spasm inconştient când îi salut „milităreşte”, unii abia perceptibil, alţii extrem de vizibil. Dacă mă gândesc bine, cred că le-aş putea defini caracterul de la primul „salut”...»
Ca pentru a mă calma, medicul-ofiţer îmi arătă un scaun din faţa biroului, spunând:
- Te rog frumos, ia loc, tovarăşe... ostaş. - apoi le ordonă soldaţilor care mă flancaseră: - Voi! Aşteptaţi afară!
După ce auzi sunetul uşii închise, medicul luă de pe birou ordinul de serviciu şi cele câteva foi de hârtie care-l însoţeau. În timp ce le citea cu o privire încruntată, mă întrebă:
- La voi, în liceul militar, au vreo importanţă gradele militare sau sunt doar aşa...
- Onorifice. - spun eu relaxat - Gradele indică anul de liceu al elevului.
- Adică, tu, dacă ai grad de caporal, ce înseamnă?
- Că sunt anul trei. Cei de anul întâi sunt simpli elevi, cei de anul doi sunt „elevi fruntaşi”, iar cei de anul patru sunt „elevi sergenţi”.
- Aha...
Se lăsă liniştea. El citea cu atenţie, parcă silabisind cuvintele de pe foile pe care le văzusem că erau scrise cu pixul. După ce întoarse prima pagină spuse deodată:
- Aşa... ia să vedem de ce te-au trimis aici.
În timp ce citea, pe faţa doctorului se ivi un zâmbet. Apoi, acel zâmbet se lăţi dezvelindu-i dinţii. Apoi chicoti ca la sfârşit să râdă cu poftă. Spuse printre hohoteli, ridicând ochii spre mine:
- Măi... ostaş... Ai idee ce scrie pe aici?
- Aş putea să ghicesc... - încerc eu începând să râd.
- Ioti-ti, fii atent! - spuse el abia stăpânindu-se: - Un oarecare căpitan Perjî zice că-i pui - şi râse puternic - „fecale” pe clanţa cancelariei. Ştie că tu eşti împricinatul deoarece a fost informat de „raportorii” de la tine din pluton. Tot ăsta spune că i-ai aruncat o pungă cu apă în cap, dar, tot aşa, nu te-a văzut el personal făcând asta.
Omul din faţa mea se făcuse roşu de-atâta râs. Mă întrebă vrând să imite un ton milităresc:
- Tovarăşe... - se opri brusc, citi pe foaie şi continuă -... elev caporal Pop, recunoşti că ai pus căcat pe clanţă?
- Nu recunosc, tovarăşe gradul! - exclam eu serios intrând în jocul medicului. Oricum nu-i vedeam prin halat gradele militare.
Se opri din râs văzând cât de serios eram, apoi izbucneşte iar când a înţeles ironia cu care spusesem „tovarăşe gradul”.
După un timp, spuse într-un oftat:
- N-are rost să mai citesc porcăriile astea.
După ce se mai domoli din râs, se uită la mine gânditor, încercând să formuleze o întrebare. Încă nu se hotărâse cum, dar spuse aerian:
- Ce să facem noi, măi băiete...?
Eu dau din umeri. Nu ştiam la ce se referă.
După un timp întrebă iar:
- Spune-mi, dar te rog, cât se poate de sincer, de ce te-ai înscris la liceul militar?
- Vreau să devin pilot! - răspund imediat.
-... Păi ce legătură are asta cu armata?
- Singura şcoală de piloţi din ţară este Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie, de la Bobocu. - recit eu ca şi cum eram plictisit de câte ori spusesem acest lucru.
- Păi cum aşa? Piloţii de la TAROM nu sunt civili?
- Nu ştiu... probabil că da, dar au făcut tot şcoala de ofiţeri.
- Curios... ce chestie! Uite: eu am făcut medicina în civilie şi după aceea am intrat în armată, din motive evidente - sunt salarii mai mari.
- Din păcate, în aviaţie nu aş putea avea un astfel de traseu...
Medicul se gândi puţin şi-mi spuse:
- Dacă ştiu eu bine, există o facultate de aeronave la Bucureşti. Este o facultate civilă. Bineînţeles că nu este pentru piloţi, dar uite, zise el luminându-se la faţă, cosmonautul nostru, Prunariu, cred că a făcut facultatea asta.
- Sunteţi sigur?
- Nu sunt sigur...
După o scurtă tăcere spuse pe un ton foarte serios:
- Voi fi cinstit cu tine. Nu ştiu dacă doreşti sau nu să continui liceul militar, dar pot să-ţi spun clar că nu am cum să-ţi fac eu ceva, acum, în sensul ăsta... Îmi pare rău. Totuşi fă-mă să înţeleg: dacă doreşti cu atâta ardoare să devii pilot, de ce faci tâmpeniile alea prin unitate?
- Anul trecut Perjî a făcut un fals raport şi drept urmare am luat un şase la purtare. Căpitanul ăla, spun eu arătând spre hârtiile de pe birou, mi-a făcut un dosar atât de... Ce mai? Ştiu că acum nu am nici o şansă! Acum practic nu ratez nici o ocazie să mă răzbun pe el, poate doar pen-tru amorul propriu.
- Păi ce-are ăsta cu tine?
- Nu am vrut să-i fac patul, nu am vrut să-i fac bocancii, nu am vrut să-mi pârăsc colegii... - spun înciudat că trebuie mereu să mă dezvinovăţesc - Eu am executat numai ce era absolut regulamentar să execut...
- Ai nimerit şi tu prost...
- Ce vreţi să spuneţi?
- Ştii, a fost o perioadă când foarte mulţi ofiţeri de carieră, ofiţeri adevăraţi, au fost eradicaţi de sistem. Acum vreo zece - doi’şpe ani, s-a luat hotărârea la nivel înalt să se „repopuleze” armata cu ofiţeri. Uite aşa, peste noapte... - sughiţă cu mâna la gură apoi continuă - Aşa s-au trezit tot felul de indivizi neaveniţi ca fiind făcuţi ofiţeri la „apelul bocancilor”, cum se zice.
- Serios ?!? - întreb eu şocat de cele aflate.
- Acei aşa-zişi ofiţeri acum ar cam trebui să aibă gradul de căpitan... Ceea ce mă miră pe mine este altceva! Cum poate un astfel de neavenit să ajungă să comande în şcoli? Ce să-i înveţe ei pe alţii?
Rămân fără grai. Aşa gândeam şi eu, dar abia acum puteam să-mi explic multe. În sfârşit, îmi era clar de ce era aşa o mare discrepanţă între cultura, supleţea gândirii şi eleganţa profesorilor faţă de grosolănia... micimea unor ofiţeri. Înţelegeam şi diferenţa enormă dintre com-portamentul de-a dreptul aristocrat al ofiţerilor superiori - maiori, colonei - faţă de comportamentul birjăresc al celor inferiori, locotenenţi, căpitani.
Acum înţelegeam şi zvonurile din unitate, despre Perjî, care fiind şi ofiţer de informaţii ar fi distrus carierele multor ofiţeri superiori.
Observându-mi tăcerea, medicul încercă să-mi atragă atenţia vorbind pe un ton scăzut, ca pentru a nu mă deranja:
- Eu acum nu am cu ce să te ajut, băiatule. Nici nivelul meu deontologic şi nici procedurile de lucru nu-mi dau voie decât să constat că eşti absolut normal. Cel care te-a trimis aici ar fi trebuit să ştie acest lucru... Se vede că nu-l prea duce capul... pe „căpitan”.
- Şi eu ce să fac?
-... Nu ştiu...
Îl priveam în ochi. Vedeam că nu mai avea nimic de spus. Totuşi, nu-mi dădea de înţeles că ar trebui să plec.
Rostind câteva cuvinte îmi făcuse un enorm de mult bine! Dacă înainte de a-l vedea aveam tot timpul îndoieli, sentimente de vină care îmi măcinau conştiinţa, acum, atât de simplu şi direct, acest om a înlăturat umbra de deasupra sufletului meu şi m-a scos în cea mai frumoasă lumină pe care am simţit-o. Doream să mai stau cu el, să văd în mod cât se poate de clar că este real, el şi tot ceea ce-mi spusese. Trăiesc fericirea convingerii că nu mai sunt cel de care vorbea căpitanul, ci sunt... şi întotdeauna fusesem, cel de care vorbeau profesorii.
-... Ştiţi, îngaim eu, sunt şi eu pasionat de psihologie...
- Este un domeniu foarte frumos. – spuse zâmbind. Se uită iscoditor la mine şi continuă: - Uite, dacă vrei îţi fac nişte teste. Ce zici? Te-ncumeţi?
- În regulă. Ce teste?
- Inteligenţă, autocontrol, echilibru emoţional... din astea.
- Ce trebuie să fac?
Medicul scoase din sertare tot felul de dosare pe care apoi le aranjă frumos pe birou, cu faţa spre mine. Îmi dădu un creion şi spuse arătând spre ele:
- Aici sunt diverse tipuri de teste. Poţi să le abordezi în ce ordine doreşti. La începutul fiecărui test sunt instrucţiuni de completare.
- Asta-i tot?
- Da. - spuse el ridicându-se. Se îndreptă spre uşă şi, înainte de a ieşi, se întoarse spre mine spunând: - Să nu apeşi tare când scrii! Şi să nu te iei după cele mâzgălite de cei ce le-au completat înaintea ta. Am încercat eu să le şterg cât de bine am putut, dar... înţelegi tu. Mă întorc într-o oră.
***
- Şi până la urmă nu ai reuşit să ieşi din liceul militar... - constată psiholoaga.
- Atunci nu. - îi răspund - Însă, după mai bine de o lună, Perjî a descoperit că o rudă de-a mea a fugit din ţară. Nu aveam nici o idee despre acea persoană. Când am rugat-o pe mama să se intereseze, descoperise că era vorba de un nepot, prin tot felul de alianţe, al unui văr de gradul doi al bunicului meu... ceva de genul ăsta.
- Şi cu acest pretext te-a dat afară?
- Cred că da... e posibil... Exact în ziua în care căpitanul mă anunţa plin de bucurie că sunt din neam de trădători de ţară şi că am „dat de dracu’ ”, suferisem un accident, fiind tăiat la mână. Aşa m-am trezit din secţia de chirurgie transferat direct la psihiatrie, la nebuni.
- Ai fost la nebuni? - întrebă securistul.
- Mda!
- Şi... cum a fost?
- M-am distrat de minune! Am constatat atunci destul de repede că doctorii şi asistentele puteau schimba liniştiţi locul cu nebunii adevăraţi. Era greu să distingi care şi cum...
Cei doi râd. Eu continui vrând să le arăt că nu fusese chiar aşa de simplu:
- Aveam o singură grijă cât am stat acolo: să nu dau nicicum de înţeles că nu eram nebun. De aceea, cu fiecare ocazie „stresam” pe toată lumea din unitatea spitalicească, indiferent de secţie, indiferent dacă era bolnav, medic, asistent sau doar vizitator. Nu ratam nici o ocazie...
Continui după ce-mi amintesc amănunte:
- Încercau să-mi administreze nişte pastile „liniştitoare”. Eu mă prefăceam că sunt fericit că le înghit; în realitate profitam de ocazie ca să stau liniştit şi să dorm. Pastilele le-am strâns într-un borcan, aşa că până la urmă au fost foarte profitabile.
După ce observ figurile întrebătoare explic:
- Când m-am întors în liceu ca să-mi închid anul, am vândut pastilele colegilor la un preţ foarte bun. Colegii erau foarte încântaţi de efectul lor ilariant şi că puteau să vadă... culori interesante. Seara se organizau adevărate petreceri pe tema asta.
Urmă o pauză lungă în discuţie.
- Ha! Mi-am amintit de tine! - exclam uitându-mă la psiholoagă - Tu ai fost cea care m-a vizitat la spitalul de nebuni!
Fata se uită năucă la mine.
- Ce v... Ce vrei să spui?! - se bâlbâi ea.
- Scuze! - îmi dau seama că nu mă exprimasem conform cu adevărata situaţie - O fată cu numele tău, Mădălina, a venit la mine când eram în spital. Vizita ei a fost ca o oază de normalitate în acea nebunie. Mi-a adus şi un pacheţel de mâncare. Era o fată de la liceul sanitar...
- Prietenă de-a ta? - întrebă psiholoaga de această dată liniştită.
-... Aş fi vrut. Din discuţia pe care am avut-o cu ea pe o bancă din spital, aflasem că mă confundase cu un alt LM-ist. Mă confundase cu un coleg cu care dansase la o „reuniune”, dar pe care nu ştia cum îl cheamă. Probabil că a fost trimisă la mişto de colegi... la spitalul de nebuni...
Exaltarea îmi trecuse. Cad iar pe gânduri. Încercam să-mi înnăbuş amintirile de după aceste întâmplări, când m-am trezit un civil oarecare care fusese declarat nebun. A fost o perioadă de timp în care eram complet dezorientat, fără nici un indiciu de ce ar urma să fac, unde ar trebui să mă duc, sau la ce aş fi putut să mă mai încumet să sper. Deşi ultimele cuvinte pe care mi le spusese Perjî la plecare au fost ,,Bă ... – nu putea să-mi mai spună elev – tu mi-ai luat zece ani din viaţă!’’, nu m-am bucurat. Mi-era teama de restul anilor mei.
Cei doi tăceau încercând să nu deranjeze căderea mea pe gânduri.
Oftez încercând să mă dezlipesc de acele vremuri odată cu expiraţia.
- Te-a afectat enorm că nu vedeai vreo şansă să mai zbori... - spuse psiholoaga pe un ton scăzut - Dar a venit revoluţia şi cred că asta ţi-a deschis uşa larg spre orice ai fi vrut să faci!
- Da. Mai mult... am constatat că nu este nici o brânză să zbori. Acum zbor când vreau. Sunt înscris la un aeroclub privat şi... nu ştiu... zbor doar aşa, doar ca să-mi plătesc datoriile către cel care am fost, copilul visător de atunci. Mai zbor şi cu prietenul meu Mircică, doar ca să mă satur la un moment dat.
- Cu ce zburaţi? - întrebă securistul.
- La aeroclub zburăm cu avioane ultrauşoare, iar aşa, pe neve (nevăzute), cu un deltaplan expirat de care a făcut rost Mircică.
- Expirat?
-...
Uşa camerei se deschise cu putere şi în cameră năvăliră buluc, râzând, fetele din gaşca Tinei. După ce umplură camera de aer rece, zgomot şi voie bună, mă trezesc cu un bulgare de zăpadă fix pe faţă. Sar în picioare. Fetele îşi descarcă vesele toată rezerva de zăpadă pe mine. Râd bucuroase de reuşita lor, cu atât mai mult cu cât mă văd total surprins.
- Ai văzut? - întrebă Zambila - Dacă nu se duce Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed. N-ai vrut să ieşi cu noi la zăpadă, - spuse ea imitând gesturile unei învăţătoare aspre - iaca, a venit zăpada la tine! Sâc!
Tina îi observă pe cei doi şi zise:
- Scuze, aşa-i la noi...
- Nu-i... ni...mic. - se bâlbâiră ei stingheri.
- Hai să vă fac cunoştinţă! - zic eu - Ei sunt ei... iar voi sunteţi cu câte o doagă lipsă.
Iniţial fetele întinseseră mâinile, dar apoi se întoarseră spre mine şi mă înghiontiră în coaste.
- Tu ai o doagă lipsă! - spuse medicinista.
După ce mă scutur de zăpadă, mă aşez iar turceşte pe pat. Tina se aşază lângă mine, apoi şi celelalte fete se cocoaţă şi se înghesuie tot pe pat. Zambila nu mai are loc şi rămâne în picioare cu mâinile în şold. Îmi spune:
- Dă-te mă la o parte, să stau şi io!
Eu mă ridic, dar ea spune chicotind, fără să se aşeze:
- Mie mi-e foame! Haideţi să mâncăm ceva.
- Mi-a venit o idee! - spune ioghina - Hai să facem un vin fiert.
- Ce mişto! Dar de unde vin fiert? - întrebară fetele.
- Cred că au jos, la magazin. - spune Tina.
Ioghina se ridică şi întreabă:
- Hai să mergem. Care vine cu mine?
- Lăsaţi fetelor - intervine securistul - mă duc eu să iau. Iau două, trei sticle. E bine?
- Da, e bine. - spune Ioghina - Hai, să punem ceva de mâncare.
Fetele se foiră creându-mi impresia că-mi întorc camera pe dos. Până la urmă ies. Rămâne doar Tina, psiholoaga şi... eu.
- Ce mai faci? - o întrebă Tina pe psiholoagă.
- Bine... cu şcoala. Am trecut pe la voi fiindcă prietenul meu ar vrea să vorbească cu Lisandru.
- Despre hipnoză...?
- Da. El are de pregătit o lucrare şi ar dori să ştie câte ceva de la Lisandru.
- Ai mai fost pe la Dila?
- Da... păi la ei sunt mai mereu chermeze. Dar sunt cam insipide, plicticoase. Atunci a fost mişto când v-a adus Mircea. Şi acum toată lumea comentează şi vorbeşte numai despre voi. Sunteţi vedete pe acolo.
Psiholoaga mi se adresă:
- Chiar! Ai mai hipnotizat de atunci?
- Nu. De fapt şi atunci făcusem hipnoză după o pauză de vreo patru ani. Din liceul militar nu am mai exersat inducerea transei. Nici nu credeam că-mi va mai ieşi.
- Se vede treaba că ţi-a ieşit foarte bine... - spuse Tina oarecum reproşându-mi acest lucru - Mi-ai promis şi mie... dar nimic până acum.
Psiholoaga se uita când la mine, când la Tina, curioasă să afle ce am promis, dar nici unul nu comentă nimic.
Eu iau reşoul de sub pat şi-l aşez în mijlocul camerei, apoi îl bag în priză. Din dulapul destinat veselei scot o cratiţă mai mare şi câteva căni în aşteptarea vinului.
Zambila intră în cameră cu pungi cu mâncare şi le pune pe masa mea de studiu. Mă întreabă:
- Pot să-ţi pun lucrurile pe etajere?
Îi fac semn din cap că da, iar ea îmi ia cărţile şi caietele şi mi le pune cu grijă pe rafturi. Apoi desface pungile cu mâncare.
Intră în cameră şi celelalte fete, aducând fiecare câte ceva. Unele pun felii de pâine pe reşou, altele taie în felii salamuri, brânzeturi, roşii şi tot felul de alte asemenea. Discuţia se animă presărată cu râsete şi chicoteli, parcă toate fetele vorbeau simultan cu toate.
Intră şi securistul cu patru sticle de vin roşu. Zâmbeste văzând vânzoleala din cameră. Psiholoaga râdea şi ea de o glumă.
- Ce râdeţi mă? Îi certă pe un ton glumeţ Zambila. Aici aşa e, ca la cumetrii!
- Şi e tare mişto, cumătră! - spune securistul.
Fetele începură să istorisească tot felul de întâmplări hazlii din preventoriu.
După un timp, toţi stând pe unde am apucat, mâncam. Vinul ce se încălzea, completa cu aroma lui aerul umplut de mirosurile de mâncare.
- Voi... ce vânt v-aduce pe aici? - întrebă ioghina la un moment dat perechea ce nu făcea parte din gaşcă.
- I-am cunoscut pe Lisandru şi Tina într-o seară la o chermeză. Lisandru a făcut hipnoză atunci.
- Zău? - se uită întrebător spre mine cea care era la facultatea de medicină veterinară.
- Mi-a povestit ceva Tina... spuse Zambila mestecând. Cică la un chef Lisandru a hipnotizat-o pe una şi-a pus-o să stea cu cracii pe sus.
Fetele râd şi bat tot felul de apropouri. Când s-au mai liniştit şi au început să mai mestece, psiholoaga spuse:
- Ştii... eu sunt „aia” hipnotizată şi cu cracii pe sus.
Fetele izbucniră brusc în râs şi tot aşa de brusc se şi opriră. Zambila se înecă. Medicinista îi trase câţiva pumni în spate şi-şi reveni.
- Brrr... hâc... Scuză-mă... hâc... te rog, am spus şi eu aşa în glumă, nu te supăra!... hâc. - se scuză Zambila printre sughiţuri.
- Nu-i nimic! - spuse psiholoaga - Cred că imaginea pe care a văzut-o Tina când a intrat în cameră era într-adevăr haioasă. Este adevărat...
- Deci chiar ai hipnotizat-o? - întrebă veterinara. - Tina ne-a mai povestit că te-ai ocupat de chestii din astea, dar noi credeam că tu băteai câmpii.
- Adică şi eu băteam câmpii... - insinuă Tina.
- Mda... mă rog... - spuse pe un ton vinovat veterinara.
Ioghina, fata care nu era mirată în general de nimic, mă avertiză pe un ton neutru:
- Lisandre, vezi că prin hipnoză tu preiei din karma celor pe care-i hipnotizezi. Ar fi bine s-o laşi baltă cu sportul ăsta, i-am spus şi Tinei...
Tina nu-mi transmisese aceste lucruri.
Fetele încep s-o descoasă pe ioghină ce este aia karmă şi ce înseamnă pentru individ. Se lansează o discuţie pe care nu o mai urmăresc.
Vorbele ioghinei m-au lăsat adâncit în gânduri. Îmi spun că într-adevăr, după câteva experienţe începusem să mă simt foarte împovărat de senzaţiile pe care le primeam în avalanşă de la cei ce le induceam transa. Ştiam că spre sfârşitul liceului aveam sentimentul că sunt bătrân şi sătul. Şi la Dila, când mă „deschisesem” odată cu prima transă indusă psiholoagei, devenise la un moment dat insuportabil ceea ce... simţeam... ceea ce retrăiam. Aveam experienţe de viaţă care nu-mi aparţinuseră şi erau prea intense. Îmi propun să mă gândesc foarte atent la aceste lucruri în serile care vor urma, în linişte.
Încet, încet, încep să disting iar zgomotele din jur. O aud pe Tina spunând:
- Nu ştiam asta. Eu te-am văzut doar pe tine hipnotizată. A! Şi da! Dila era în transă, întinsă pe un pat de lângă mine, atunci când m-am trezit.
- Serios! - spuse psiholoaga - Lisandru i-a hipnotizat pe toţi în afară de cei pe care i-a trezit Mircea.
- Cum adică? - întrebă medicinista.
- După ce ne-a introdus în transă, Mircea a trecut pe la unii dintre noi, ne-a scuturat de umeri şi ne-a trezit. Lisandru a continuat hipnoza cu ceilalţi.
- Şi cum hipnotizezi măi, somnorilă? - întrebă Zambila.
- Păi... dorm până-i molipsesc pe toţi. - îi răspund cu apropo.
Fetele chicotiră. Zambila insistă:
- Acum, serios! Cum faci?
- Dacă este serios... Cu foarte multă răbdare. Foarte serios îţi spun: cu foarte multă răbdare! - repet eu cât mai convingător.
- Da’ cum ţi-a venit aşa...? Cum ai făcut prima dată? - întrebă din nou Zambila.
- Asta aş vrea să ştiu şi eu! - spuse securistul privindu-mă şi dându-mi de înţeles că acesta este scopul vizitei lui.
Îl înţeleg. Mi-a dat cursurile, a cumpărat vin şi acum aştepta povestea ca răsplată.
- Cum să vă spun... - încep eu - Era una din nopţile în care ne aflam în aplicaţie toată compania.
- În liceul militar? - întrebă Zambila.
- Da, în „lemeu”. Am mers zeci de kilometri pe jos ca să ajungem într-un sat unde am aflat că nu era nici un fel de aplicaţie, ci trebuia să culegem mere...
- Şi de ce tot spui „aplicaţie’’ şi nu „cules de mere’’? - întrebă veterinara.
- Şi acum, ca şi atunci, mă simţeam extrem de penibil...
- Ha! Ştiam io că eşti penibil! - spuse Zambila. Imediat apoi se scuză: - Iartă-mă... a sunat aiurea ce-am zis. Scuză-mă! Promit să nu te mai întrerup!
***
Baraca în care eram „cantonaţi”, o construcţie diformă din lemne putrezite, avea doar două ferestre mici de o parte şi de alta uşii şubrede, gata, gata să cadă.
Când am intrat pentru prima dată, într-o îmbulzeală susţinută cu înjurături şi pumni, m-am repezit, aşa cum îmi propusesem dinainte, spre peretele opus al uşii pentru a-mi revendica patul.
Paturile erau aranjate câte trei suprapuse, aşa că eu m-am cocoţat pe cel mai de sus, gândindu-mă că acolo va fi cel mai cald şi cel mai depărtat loc de mizeria de pe jos. Câte două stive de câte trei paturi erau lipite între ele, astfel că în micuţa baracă aveam loc toţi cei peste 120 de elevi ai companiei noastre.
Cei din grupa mea, după ce au identificat unde se află soba, se repeziseră să ocupe locurile de lângă ea. Curând au înţeles că soba, construită din tablă, era nefuncţională. Când bucuroşi au îngrămădit nişte lemne în ea şi le-au aprins, au constatat că fumul inunda încăperea şi scântei de jar săreau prin metalul găurit de rugină direct pe paturile alăturate.
După ce m-am suit în patul revendicat, stând în fund, mă uitam în jur să dau de înţeles să nu se mai atingă nimeni de acel loc. Am observat că în patul de sus de lângă mine, după ce îl trăsese de guler pe un coleg, se cocoţase Ciobi. El se uita acum vesel spre mine.
- De paturile noastre nu se va atinge nimeni! - îmi spuse, să mă asigure că îmi va apăra locul, iar eu ar trebui să procedez la fel cu al lui.
- Da, Ciobiţă... aici ne putrezesc ciolanele...- răspund eu.
La drept vorbind, nu era nevoie să-i apăr şi eu locul lui. El era un tip înalt şi masiv cu care nu avea chef nimeni din companie să se ia la harţă. Mai aveam un coleg, Andruţ, care era încă şi mai înalt, şi mai masiv, dar se mişca greoi şi tocmai de aceea toţi săream să ne batem cu el. Lui Andruţ i se puteau administra mulţi pumni până când să-şi atingă ţinta şi unul din partea lui. Este adevărat, când îi reuşea o lovitură - lovea doar în creştetul capului - de cele mai multe ori destinatarul leşina şi lupta se încheia.
Andruţ era fiul directorului celei mai mari uzine din ţară. Ciobi, după cum avea şi porecla, era fiu de ciobani - adevăraţi. Era un tip care rezista calm, aparent fără să-i pese, la insulte sau ironii, dar dacă îl agresai fizic, întâmplător sau nu, se dezlănţuia asupra ta o harababură de lovituri, cu o iuţeală şi forţă incredibile. Cu toţii ne aminteam de prima zi când am intrat în clasă. Atunci, unul dintre noi a pornit televizorul, iar Ciobi a sărit în picioare încremenit uitându-se la o cuvântare a „comandantului nostru suprem”. Ne-a luat ceva timp să-l facem să înţeleagă că nu era decât imaginea lui Ceauşescu, nu preşedintele însuşi. Bineînţeles că au urmat glume de tot felul la adresa lui, până când unul distrându-se l-a împins. După câteva secunde, acel nefericit era în braţele câtorva colegi, în drum spre infirmerie.
Altfel, ca om, Ciobi avea un suflet blând, se înduioşa uşor şi întotdeauda sărea în apărarea celui mai slab. Deşi se mişca foarte grosolan şi dezlânat, de multe ori fiind scos din pluton fiindcă strica sincronizarea paşilor de defilare sau a figurilor sportive, avea o sensibilitate şi o înţelegere de o simplitate naturală, uneori chiar subtilă. Deci eram foarte mulţumit să-l am aproape în condiţiile acelea îngrozitoare.
Chiar din prima noapte, toţi ne-am dat seama că nu puteam dormi în pijamale, am fi îngheţat de frig, aşa că dormeam îmbrăcaţi cu toate hainele; şi încălţaţi. De obicei, ca să ne ajutăm să ne vină somnul discutam între noi, spuneam bancuri, sau mai exersam unele scheme de gimnastică sau karate.
Într-una din seri, tocmai când îmi alegeam în gând ce să mai visez, aud vocea lui Ciobi:
- Napoleon, dormi?
- Nu dorm. - îi răspund - Mă gândeam şi eu, aşa... la ce aş vrea să visez.
- Tu poţi să alegi la ce să visezi? - mă întrebă el încet, să nu atragă atenţia colegilor.
- Încerc. - îi răspund la fel de încet - Uneori îmi iese şi e foarte bine. Alteori chiar continui un vis pe care l-am avut altă dată.
- Să ştii că uneori visez şi eu continuarea unui vis. Da’ nu întotdeauna este mişto... Mi-ar place să aleg io ce să visez.
Nu-i răspund. Înţelegeam că ar dori să-i explic ce fac pentru a visa ceea ce doream, dar îmi era imposibil fiindcă nici mie nu prea îmi reuşea, iar când visam ce-mi propusesem, nu ştiam sigur cum am făcut-o.
- Ţi-e frig? - mă întrebă el.
- Nu mi-e frig. Cred că îmi voi da jos şuba că dacă ajung să transpir, mâine dimineaţă voi fi un sloi de gheaţă.
- Ai dreptate! - spuse şi îşi dezbrăcă şi el şuba - Eu o să-mi dau jos şi pantalonii ăştia matlasaţi.
Rămase pe el doar cu completul uniformei de instrucţie. După o mică ezitare, îşi încălţă bocancii la loc.
Eu îndes paiele din saltea ca să stea mai strânsă în jurul meu. Ciobi mă urmări răbdător cum îmi potrivesc culcuşul, apoi întrebă:
- Vrei să te culci?
- Încă nu... mă mai gândesc.
- Te superi dacă-mi mai povesteşti filmul ăla, „Războiul Stelelor”... aşa... până adormi?
- Ar fi o idee bună, Ciobi, şi aşa nu prea am la ce să mă gândesc, dar nu ţi l-am povestit şi aseară?
- Nu prea am înţeles cum e cu forţa întunecată şi cu cealaltă forţă.
- Ce n-ai înţeles?
- Mi-ai povestit cum ţăranul ăla, Luck, care de fapt nu cultiva nimic fiindcă pământul de pe planeta aia era sterp, vroia să înveţe despre forţa bună...
- Da... chestia asta n-am înţeles-o nici eu... avea doar câţiva roboţi şi în rest peste tot era numai nisip, ca în deşert. Ţi-am spus şi ieri că în film nu a arătat cum cultivau vreo ceva sau cum creşteau animale.
- Nu doream să te întreb de asta. Mă gândeam la ce mi-ai spus, cum că pentru a-l bate pe ăla negru şi rău, ţăranul ar fi trebuit să renunţe la a mai avea prieteni. Mi-ai spus că extraterestrul ăla mic şi verde...
- Ioda...
- Da, Ioda, i-a spus să nu-şi salveze prietenii, ci să continue să-nveţe tot felu’...
- Aşa, şi?
- Păi la ce-i folosea forţa bună dacă nu avea voie să-şi salveze prietenii?
- Hmm... bună întrebare! Nu mi-am pus problema asta. Ce să zic...? Aşa e filmul.
- Eu cred că nu era nici aia forţa bună! Nici nu era nevoie de ea, doar mi-ai spus că ţăranul până la urmă i-a salvat, fără să-şi mai bată capul cu forţa bună şi aia rea.
- Adică întunecată. - îi amintesc eu.
- Aşa, aşa, întunecată. - spuse, apoi filosofă - Eu cred că cel mai bine este să faci aşa cum te taie capu’!
- Cred că ai dreptate, Ciobi.
Ca şi acum, am fost de multe ori uimit cum colegul meu, cu simplitatea lui, putea surprinde esenţa unor lucruri care la prima vedere păreau a fi cu totul altfel. Îmi plăcea să-mi pună întrebări fiindcă mă provocau să văd şi altfel lucrurile.
«Să fac şi eu lucrurile aşa, pur şi simplu, cum mă taie capu’!» Aş fi vrut să fac totul simplu, tot aşa cum rostise el cuvintele... Adică dacă vreau să zbor, pur şi simplu să zbor. Îmi revine imediat în faţa ochilor minţii visul în care eram cerb şi zburam. Retrăiam bucuria să trec tăcut peste munţi şi văi, fără povara gravitaţiei, într-o libertate absolută. De atunci am mai reuşit de câteva ori să am acel vis. Încercam mereu să-l am din ce în ce mai simplu, să visez doar că zbor. Până la urmă se dovedea faptul că, dacă exersam mai mult cum să visez ceea ce-mi propuneam, puteam să-mi îndeplinesc orice dorinţă... în vis. «Oare nu ar fi suficient?» - îmi scânteie în minte întrebarea ca o revelaţie.
- Dormi? - aud şoapta lui Ciobi.
- Nu dorm. Mă gândeam...
- La ce te gândeai?
Întrebarea lui făcu să-mi apară din senin o idee şi mai clară:
- Auzi, Ciobică, ţie ce ţi-ar place să visezi?
Nu-mi răspunse imediat. Se foi pe salteaua de paie şi într-un târziu spuse uşor stânjenit:
- Aş vrea să o visez pe prietena mea...
Eu sunt surprins de răspunsul lui. Nu-l văzusem niciodată cu o fată, nici la reuniunile organizate împreună cu liceele de fete, nici pe stradă, în zilele de învoiri.
- Pot să te fac să o visezi!
Ciobi se întoarse spre mine şi se sprijini în cot.
- Chiar poţi? Vrei să faci asta pentru mine?
- Da, Ciobi. Te voi face să o visezi pe prietena ta. - spun eu gândindu-mă cum să procedez.
- Dar nu aici, este cam mare zgomotul şi... ar trebui să fim doar noi doi, să mă pot concentra doar la tine. - îi zic hotărât - Hai afară! Ştiu un loc foarte bun pentru asta.
- Hai să mergem! - spuse el coborându-şi stângaci picioarele imense de pe pat.
Cobor şi eu. Îmi îmbrac iar şuba şi ne îndreptăm spre ieşirea din baracă. În faţa uşii, observ că este îmbrăcat doar în uniforma de instrucţie, şi-i spun:
- Cred că ar fi bine să-ţi iei şi tu şuba şi pantalonii matlasaţi, să nu-ţi fie frig.
- Nu mi-i iau. Chiar dac-o să-mi fie frig, când o să mă-ntorc, o să mă-mbrac şi o să-mi fie bine.
Ieşim tăcuţi afară, lăsând în urmă baraca hâdă şi gălăgioasă.
Începusem să urmăm poteca pe care o bătătorisem mergând de atâtea ori spre o mică aşezare de ţară, situată la câţiva kilometri de noi. Atunci când ne venea rândul, câte cinci-şase elevi plecam în acel sătuc unde negociam schimburi cu ţăranii ca să ne aprovizionăm cu brânză, cărnuri şi mai ales cu vin sau ţuică.
Trecem pe lângă căsuţa pipernicită unde locuia Piticu şi ne uităm instinctiv prin ferestrele murdare după el. Felinarul era stins. Ofiţerul nu se trezea decât ca să ne ceară câte o sticlă de vin, iar când o primea, ne scutea de prezenţa lui câteva ore. Altfel, se apuca să facă instrucţie cu noi pe motiv că nu ne făceam norma la cules de mere...
Poteca ne ghida în penumbră spre vârful dealului care domina împrejurimile. Pământul era mocirlos după ploaia din urmă cu o zi, ceea ce ne făcea mersul greoi. Din când în când ne sprijineam unul pe celălalt pentru a nu aluneca, pentru a nu ne uda hainele. O răceală ume-dă domina atmosfera care părea că se pregăteşte să îngheţe tot locul. Cerul nopţii era senin, neasemuit de frumos, aşa presărat cu stelele care se vedeau foarte clar, cum nu puteai să le vezi din oraş.
Mergeam tăcuţi, fiecare cu propriile gânduri. Mă simţeam ca într-o acţiune mistică ce prevedea întâmplări nenaturale.
După un timp, când ajungem în vârful dealului, mă opresc şi mă uit de jur împrejur. Ciobi se învârtea pe lângă mine încercând să nu-mi obstrucţioneze privirea. Îi arăt un copac căzut la pământ şi-l întreb:
- Crezi că putem sta amândoi acolo fără să ne înghesuim?
- Cred că-i destul loc... Hai să stăm...
Se aşeză pe o parte mai lată. Mă uit la el, apoi mă uit la secera Lunii şi mă decid:
- Mai bine stai cu spatele la Lună.
Se conformă, apoi mă aşez şi eu alături, arătându-i stelele:
- Eh, Ciobiţă dragă, hai să căutăm o stea mare şi frumoasă. Alege-ţi una pe care să-ţi placă să o priveşti.
El se uită în faţa lui înspre cer, nici prea sus, nici prea jos. La un moment dat spuse indicându-mi cu degetul:
- Aceea este steaua pe care am ales-o!
- Acea stea te va ghida spre întâlnirea cu prietena ta. Eşti absolut sigur că ai ales bine steaua?
- Da, ea este steaua. - spuse el atătându-mi-o încă o dată.
- Buun, până aici este foarte bine. Jumătate din drum este făcut. Spune-mi, cum o cheamă pe prietena ta?
- Crina.
- Bine. Acum fii atent la cuvintele pe care le rostesc. Îţi voi arăta cum să urmezi steaua pe care ai ales-o spre a te întâlni cu prietena ta. Fii relaxat...
Am început să rostesc aproape fără să gândesc şiruri de cuvinte care parcă se înlănţuiau cu de la sine putere în râuri calde şi încrezătoare în curgerea lor. Mă ascultam şi eu fascinat de ceea ce spuneam. Înţelegeam ce simte Ciobi, ca şi cum îi împrumutasem mintea şi mă scăldam în simţurile lui. Cuvintele mele doar descriau acele senzaţii. Priveam prin ochii lui cum steaua începu să se apropie de el, să devină din ce în ce mai mare, în timp ce străbătea spaţiul cu o viteză care creştea implacabil. Lumina ei deveni atât de puternică încât nu se mai putea uita la ea. Penumbra nopţii se transformă în zi. Curând, ziua deveni toridă ca în mijlocul verii. În jur, la început abia zărite, acum scăldate de soare, erau flori vesele presărate pe câmpia verde cu ierburi înalte.
El aleargă ţinând-o de mână pe Crina. Căldura toridă îl face să-şi dea tricoul jos. Bluza Crinei se udă din cauza căldurii şi el îi propune, mai în glumă, mai în serios să o dezbrace, să fie ca el, cu bustul gol. Ea o dezbracă şi râde şăgalnic. Aleargă împreună, iar el nu-şi poate dezlipi privirea de sânii ei. Curând ajung aproape de singurul copac de pe câm-pie, un stejar cu coroana imensă sub care umbra îi atrage cu o răcoare binefăcătoare. Ei se iau în braţe şi se mângâie cu nesaţ. Îşi dezgolesc complet trupurile şi se avântă simplu şi curat în iureşul simţurilor îmbătate de dragoste.
Am continuat ceea ce spuneam amplificând descrierea trăirilor pentru a le întipări adânc în memoria colegului.
Mă uit atent la el, atunci când îmi dau seama că nu-i urmărisem de mult timp starea fizică - reală. El respira sacadat, era crispat şi transpiraţia îi şiroia pe tâmple. Speriat să nu se îmbolnăvească din cauza frigul care ne înconjura tăios, în scurt timp aplic o procedură lentă de trezire. Trebuia să-l aduc încet spre percepţia corectă a realităţii şi să-l sugestionez să se adapteze cu uşurinţă temperaturii scăzute.
Îl mai sugestionez să-i pară absolut reală, după ce se va trezi, experienţa lui cu Crina - şi doar această experienţă. Insist, prin toate metodele despre care citisem, să-i rămână în amintire trăirile sale de pe câmpul însorit, ca şi cum s-ar fi petrecut aievea.
Îl trezesc.
El deschide ochii clipind des, în timp ce corpul îi este cutremurat de frison.
- Cum te simţi? - îl întreb. Nu primesc nici un răspuns, de aceea insist - Eşti bine, Ciobi?
-... Da... sunt... - acum am siguranţa că s-a trezit.
Îi spun grăbit, ridicându-mă în picioare:
- Hai repede să ne întoarcem în baracă. Mai vorbim acolo. Hai, Ciobiţă! Poţi să mergi?
El îmi întinse tăcut o mână să-l ajut să se ridice. Palma îi era transpirată şi rece. Îl trag cu mai multă putere decât era necesară, aproape îl zdruncin pentru a-i da un impuls fizic să se grăbească.
Peste puţin timp, după un sprint împiedicat, intrăm amândoi în baracă gâfând şi murdari de pământ.
Înăuntru colegii nu au adormit. Intuiesc imediat că se iniţiase un concurs de bancuri. Unii se prefăceau că plâng, alţii zbierau ca şi cum ar fi îndureraţi - semn că bancul fusese extrem de prost, sau doar sec. Cele două felinare erau aprinse.
- Ciobi, spune-mi ce s-a întâmplat în această seară? - întreb cu voce scăzută spre el.
- Am fost... m-am întâlnit cu prietena mea...
- Şi ce-aţi făcut?
- Am... am făcut dragoste pe un câmp. - spuse el ruşinat, apoi se înveseli dintr-o dată renunţând la pudoare: Am făcut dragoste cu Crina sub un stejar! Am fost acolo, dar nu ştiu cum am făcut. Am fost acolo! - se uită spre mine cu ochii măriţi şi exclamă: - Nu ştiu cum TU ai făcut! Cum ai făcut?!?
- Ce să facă măi, Ciobane? - se auzi vocea Gibonului.
Ciobi nu-l băgă în seamă. Mă apucă de umeri şi spuse tare, atât de tare că cei din baracă au tăcut:
- Napoleon, nu ştiu cum ai făcut, dar te rog, du-mă înapoi. Poţi? Poţi să mă duci înapoi?!?
- Unde să te ducă măi, zbanghe? - insistă Gibonul. Neprimind nici un răspuns, întrebă iar: - Zii mă Napoleoane, unde l-ai dus pe ăsta? Ce i-ai făcut de-i aşa disperat?
- Ce este măi, Ciobiţă? - întrebă unul care era în aceeaşi grupă cu Ciobi - Hai, spune-ne şi nouă!
- Cum să vă spun? - începu el - Păi... tocmai m-am întors de la... de la o întâlnire cu prietena mea.
- Păi tu n-ai prietenă... - spuse ironic un coleg.
- Ba da - răspunse Ciobi - am o prietenă la Tulcea.
- Păi şi cum, adică, tocmai te-ai întors...? Ce, doar nu ai fost la Tulcea? - întrebă cineva.
- Da. Nu ştiu cum a făcut Napoleon, dar m-a dus până acolo şi înapoi în seara asta.
- MCTL dacă minţi! - se auzi o voce. Apoi alţii au început să-i ceară jurământul nostru suprem - Zi măi, MCTL dacă minţi!!
- MCTL dacă mint! - jură Ciobi sigur pe el.
MCTL era cel mai aprig jurământ al elevilor de liceu militar. Nimeni nu s-ar fi încumetat să încalce acest jurământ ca apoi toţi colegii să-l apeleze MCTL, adică „mă-sa-i curvă şi ta-su-i l...agiu’’.
După ce toţi au păstrat un moment de tăcere ca să audă cât se poate de clar jurământul, ca la un semn se prăvăli un torent de întrebări:
- Cum aţi făcut? Unde-aţi fost? Napoleon?!? Ciobi?!?
Eu ridic mâinile şi spun tare ca să fiu auzit în hărmălaia iscată:
- Măi băieţi, ia să auziţi ce-a făcut Ciobi. – mă întorc spre coleg şi îl încurajez să povestească: - Zi Ciobi, ce-ai făcut?
Ciobi se fâstâci puţin, apoi brusc faţa i se înveseli şi spuse cât se poate de tare:
- M-am culcat... am tras... Am f...t-o pe Crina!
Liniştea se instală iar în toată baraca. Gibonul spuse pe un ton mult prea serios, ca şi cum expunea o concluzie irefutabilă:
- Napoleon l-a hipnotizat pe Ciobi! Este clar! - apoi continuă prietenos - Felicitările mele, Napoleoane! De doi ani ne chinui cu vrăjile tale şi se pare că ţi-a reuşit, în sfârşit.
***
În timp ce povesteam am văzut că a intrat Mircea în cameră la noi. Şi-a tras lângă masă singurul scaun pe care-l aveam şi începuse să înfulece din cele aranjate pe acolo.
- Mircică - îi spun - povesteam de prima mea şedinţă de hipnoză.
- M-am prins... - spuse el fără să se oprească din mestecat.
- Şi ce s-a mai întâmplat după aceea? - întrebă psiholoaga supărată de întrerupere.
- Ei... după ce s-au convins toţi de cele întâmplate, au început să mă roage să le fac şi lor visele... reale. Adică să trăiască şi ei... câte o partidă de amor. În acea noapte am mai hipnotizat cam vreo douăzeci de colegi. Tot pe deal şi pe toţi odată. Bineînţeles că nu aveam chef să mă ia careva în bâză, aşa că le-am cerut de la bun început fiecăruia câte zece lei ca să mă asigur că erau direct interesaţi!
- Asta da afacere, să vinzi vise! - remarcă medicinista.
- Păi nu asta vinde toată lumea? - gândi cu voce tare securistul.
- O perioadă, într-adevăr, am câştigat mulţi bani. – spun, fără să iau în considerare remarca anterioară – Totuşi, am abandonat destul de repede activitatea asta deoarece îmi atinsesem scopul.
- Eşti fraier! - zise Tina.
- Eşti dus cu pluta! - comentă şi Zambila.
- Să-nţeleg că şi pe tine te-a hipnotizat... - se adresă veterinara psiholoagei vrând să afle amănunte, dar aceasta se mulţumi să dea din cap în semn că da.
- Tu mai ţii minte ce-a spus Mihai în timpul hipnozei? - o întrebă Mircea tot pe psiholoagă.
- Mihai, artistul... Păi l-ai pus să facă ca toţi dracii... ţi-ai bătut joc de el! - răspunse ea.
- L-ai pus să citească dintr-o carte... - zic eu - Ah, da! ,,Poştasul nu sună de două ori’’!
- Şi asta, - spuse Mircea - dar amintiţi-vă că l-am întrebat cum va fi vremea pe 20 martie... Azi este 20 martie...
Psiholoaga făcu ochii cât cepele şi spuse:
- Da! Aşa este şi, în timp ce veneam aici am auzit la radioul din maşină că ninge în toată ţara! Ninge!!
Ceilalţi întrebară nedumeriţi despre ce este vorba, iar Mircea le-a descris cu lux de amănunte tot ceea ce se întâmplase.
- Am trecut zilele trecute pe la Dila - spuse el - şi mi-a povestit cum că Mihai a fost prins împreună cu nişte colegi, că au spart un magazin şi acum sunt la închisoare. Cică-l aşteaptă o sentinţă de câţiva ani...
- Auzi, Lisandre - întrebă medicinista îndreptându-se spre mine - nu te-ai gândit că ai putea să şi vindeci prin hipnoză? Am auzit la şcoală de multe cazuri rezolvate cu metode d’astea, mai neortodoxe.
- Da, am citit şi eu despre cum s-ar putea vindeca unele boli cu ajutorul hipnozei. Pe mine însă, nu m-a interesat decât să cunosc fenomenul în sine. D’aia am şi abandonat să mai fac ceva pe direcţia asta.
- Până acum, când te-am dus la Dila... - spuse Mircea zâmbind. Apoi continuă: - Înainte de a merge împreună acolo, le spusesem că voi aduce un mare hipnotizator, un tip foarte puternic. Erau toţi curioşi să te cunoască...
Vorbele lui Mircea m-au făcut să înţeleg, în sfârşit, de ce erau toţi atât de receptivi la ceea ce spuneam. Acum era clar că toată noaptea aceea de la Dila fusese jocul lui.
Mă uit întrebător la el, iar el continuă:
- Tu ce crezi că le-am băgat în cap cât am stat în bucătărie... în timp ce tu o hipnotizai pe do’nşoara...? Faptul că au văzut-o hipnotizată i-a lăsat fără urmă de îndoială despre puterile tale.
- În realitate tu m-ai „lucrat” şi pe mine! - constat cu admiraţie.
- De când te-am cunoscut te-am „cetit”. Tu nu poţi rezista provocărilor, mai ales când par de nerealizat.
- Nu ştiu dacă este chiar aşa... Poate că doar este prima ta impresie. - spun eu încercând să-i sădesc îndoiala faţă de ce afirmase.
- Mi-e cât se poate de clar! - spuse Mircea - Dacă te zgândără careva, faci imposibilul doar să demonstrezi că se poate.
Tac. Nu vreau să discut în contradictoriu, mai ales de faţă cu toţi ceilalţi din cameră.
Zambila interveni:
- Păi, dacă-i aşa, cum să-ţi spun? „Tu nu poţi să mă vindeci?” sau „Vindecă-mă, dacă poţi!”...?
Mircea spuse:
- Zii aşa: „Chiar ai fi în stare să mă vindeci?”
- Cred că vă lungiţi mai mult decât vă este plapuma... - închid eu discuţia. Întreb apoi pe un ton complet diferit, mimând postura unui preot: - Tu, Mircică, ia spune mătăluţă ce te aduce în minunatul meu lăcaş de cult?
Fetele chicotesc.
- Măi Popo dragă, am venit în primul rând să-ţi amintesc de ziua de 20 Martie; - făcu o pauză şi continuă - apoi să-ţi comunic faptul că mâine va fi o zi minunată pentru zbor, deci trebuie să-ţi îmbraci sutana şi să poposeşti la Buşteni, la cruce... Ha, ha! De acolo, Dumnezeu cu mila... sau dracul... preacuviosule! Poţi să-ţi iei şi enoriaşii cu tine. - zise el arătând spre cei din cameră.
Asta fusese o veste minunată! Îmi promisese de mai bine de o lună că mă va duce la Buşteni să zburăm. Probabil că era mulţumit de câte învăţasem despre zborul cu deltaplanul pe dealurile de la Călugăreni. În sfârşit avea încredere în reflexele mele, astfel încât să mă lase să zbor printre munţi. Eram fericit.
- Io-ti ce faţă are! - remarcă râzând Zambila arătând spre mine - Zici că-i un copil care a înhăţat bombonica!
- Gata Mircică, o comitem! - zic eu.
- Cine mai merge? Sunt locuri limitate. De fapt, mai sunt doar câteva, în picioare! - anunţă Mircea.
- Mergem cu toţii! Nu? - se repezi Zambila gata de aventură.
Nu primi nici un răspuns, aşa că se ridică de pe pat şi se apropie de mediciniste. Îndreptând un deget spre ele întrebă:
- Mergeţi, nu?
- Avem un colocviu foarte greu săptămâna viitoare şi avem mult de învăţat. - se scuzară ele.
- Voi? - întrebă Zambila spre psiholoagă.
- Ne-am vorbit să facem altceva. - răspunse încet securistul în locul prietenei lui.
- Tu mergi, Tina, nu-i aşa? - insistă Zambila.
- Nu mă simt prea bine. - veni răspunsul - Sunt puţin răcită şi mă cam doare capul de câteva zile...
Zambila se aşeză la loc îmbufnată.
În cameră, singurul care părea degajat, în elementul lui, era Mircea. Eu bănuiesc şi motivul, având în vedere ceea ce tocmai se petrecuse. Nu crezusem în onestitatea propunerii lui ca toţi să vină cu noi la munte.
- Cine mai merge cu voi? - întrebă Tina cu o nervozitate abia ascunsă.
- Păi... Trompetă şi Generalul. - răspunse Mircea inocent.
- Păi ce, zboară şi ăştia?
- Nu. Generalul o să ne cumpere de băut. - spuse Mircea indiferent.
- Trompetă... nu e ăla... pe invers? - întrebă Zambila.
- N-are nici o importanţă - zise Mircea - pe el îl luăm că ne va plăti biletele de tren şi telecabina. Şi păpica - adăugă încrezător masându-se pe burtă.
Tina stătea încruntată. Speram să nu-i vină ideea Zambilei să spună că vine cu noi, fiindcă nu aveam chef ca la întoarcere să mă justific în faţa insinuărilor ei geloase. Oricum voi avea parte de scene, dar cel puţin nu vor exista motive „prea” evidente.
Fata tăcu, din fericire.
Mircea îşi scoase o ţigară şi-mi făcu semn că ar vrea să fumeze. Eu mă ridic în picioare, îl bat pe umăr şi-i zic:
- Mircică, aici ştii că nu se fumează. Hai afară, pe balconul de la capătul holului, că am şi eu chef de o ţigară!
Se ridică şi el în picioare, dar îşi aprinde ţigara înainte de a ieşi împreună cu mine din cameră. Pe hol mi-o aprind şi eu. În timp ce mergem spre balcon mă întreabă:
- Ce e mă cu tipul ăsta? Mi se pare dubios!
- Care tip? - îl întreb.
- Ăsta, care a venit la tine.
- E securist. E prietenul... balerinei. - spun în zeflemea.
- Vezi? L-am citit eu!
- Da’ ce e? Ce-ai cu el? - întreb ştiind că vrea să-mi spună ceva. - De ce ţi se pare dubios?
- Te urăşte! Crede că-i ascunzi ceva.
- Poate crede că i-am tras-o lu’ aia. - spun eu glumind şi imaginându-mi ce hazliu ar fi fost.
- Puţin îi pasă! Nici ei nu i-ar fi păsat!
- Vrea să-l învăţ hipnoză...
- Dă-l în mă-sa! - îmi ceru el.
- Normal!
- ... Ai grijă că nu e prost...
Am ajuns pe balcon. Tremurăm scurt amândoi şi tragem zgribuliţi din ţigări. După câteva fumuri, Mircea mă întreabă:
- Auzi, ai hipnotizat-o pe Dila în seara aia?
- Da, de ce?
- Ai constatat ceva nasol la ea?
- Sincer... cred că este ceva între voi, dar...
- Mi-ar fi plăcut ca femeie... e genul de muiere pe care-aş ţine-o tot timpul în vârful patului, să nu facă nimic altceva decât să mă satisfacă...
- Şi care e problema? De ce nu sari pe ea? Eu cred că ţine mult la tine...
- N-ai observat nimic? - întrebă el şi trase lung din ţigară.
- Cum să-ţi spun...? Am intrat în ea, în simţurile ei, mă-nţelegi...
- Da, mă, înţeleg ce spui! - spuse enervat că nu credeam că intuieşte la ce mă refer - Spune, ce-ai văzut?
- Ascunde o durere teribilă! Eu am fost îngrozit când am fost în ea, înainte de a-i induce transa. N-am rezistat mult şi am ieşit. M-am dus şi am făcut un duş ca să scap... - Mircea tăcea dând din cap să continui, aşa că încerc să-l lămuresc - ...Ca şi cum ar fi fost torturată până la moarte, iar ei... culmea! Îi plăcea! Şi ura că-i place! O ură teribilă... Şi pe ea se ura! Cred că sună aberant ce-ţi spun... nu ştiu.
- Cred c-ai zis bine... Tipa a fost violată de colegi de-ai noştri, de liceu - ştii c-am fost coleg cu ea. Printre cei care au violat-o a fost chiar şi prietenul ei de atunci... Au fost mulţi! Ea a fost cârpă vreo doi ani după aceea, iar eu cred că, de fapt, nici acum nu şi-a mai revenit. E dusă cu sorcova... D’aia nu-s cu ea.
- Hmm... În transă i-am sugerat că din ceea ce i s-a întâmplat nasol să nu reţină pe viitor decât fărâma de bine care poate a fost...
- Te-ai tâmpit?
- Nu ştiam despre ce este vorba, nici n-am vrut să aflu, măi Mircică! Oricum, a fost o transă mai puţin profundă...
- Ai grijă...
- Bine, bine, stai liniştit. - nu doream să mă considere vinovat de ceva, aşa că-l atac şi eu: - Dar Răduca? Mie-mi place de voi, cum sunteţi împreună. Mi se pare că ai ceva împotriva ei! – îi zic pe un ton de dojană.
- Nu poate să facă copii. Eu vreau mulţi copii... ai mei! - completează el văzând că vreau să spun ceva.
- Păcat! Mare păcat şi cu Dila şi cu Răduca! ... Şi cu Tina! - adaug mai în glumă mai în serios.
Mircea râde şi el spunând:
- Ţi-am spus io că şi lu’ Tina-i lipseşte o doagă!
- Da... face tot posibilul să nu aibă prieten... în general, să nu fie fericită...
- Dac-o să-i cunoşti babacii o să înţelegi şi de ce. Sunt scrântiţi rău de tot! Şi-au nenorocit progenitura. Io i-am cunoscut... dar nu mai zic nimic, e treaba ta!
Trase cu nesaţ din ţigară şi spuse cu regret:
- Păcat de Mihai, artistul... Ăla e un medium extraordinar! Păcat că l-am pierdut. - după încă un fum spuse - Poate găsim altul...
- Mda... Poate... - zic eu tremurând - Mircică... Dar sunt sătul să mă uit în oameni. Este prea greu de suportat!
- Poate nu te uiţi unde trebuie...
- Mda... cred că nu mă uit la cine trebuie...
- Păi o să alegem muşterii mai echilibraţi!
- Mă refer la mine, Mirceo. Ar trebui să mă uit atent, în mine! - îi spun zgribulit - Acuma hai înăuntru la căldurică!
Am aruncat ţigările şi ne-am întors îngânduraţi în cameră, unde, când am intrat, s-a făcut linişte.
Vocea securistului sparse tăcerea întrebând:
- Ai vândut multe vise?
- Am vândut destule. Într-o lună am câştigat, dacă vrei să ştii, mai mult decât părinţii mei la un loc. - răspund fără chef.
- Cu câte zece lei? - întrebă iar.
- Da, zece lei visul. Dar am închis taraba destul de repede şi apoi nu am mai făcut transe.
- De ce? Pare o afacere bună. Acum, de exemplu... de ce nu faci aşa ceva acum?
- Am observat că începuse să creeze colegilor un fel de dependenţă. Cine apuca să cumpere vise de două-trei ori, venea apoi din ce în ce mai des să-mi ceară să-l hipnotizez.
- Cu atât mai mult! - încercă studentul să se facă înţeles.
- Prietene - îi spun eu supărat - unii deveniseră de-a dreptul obsedaţi şi deja trăiam cu sentimentul că-mi băteam joc de bietele lor creiere. Ca să am conştiinţa împăcată, la ultimile transe administram doar sugestii care să-i facă să vadă realiatatea aşa cum era.
- De exemplu pe Ciobi - explic eu după o pauză - l-am sugestionat să uite visele cu Crina lui şi să vadă că există şi alte fete. Ciobi, săracul, îşi ridicase prietena la rang de divinitate, deşi aflasem că se întâlniseră doar de vreo două ori. În plus, din discuţii am înţeles că numai el considera că sunt prieteni... Ea, probabil, nu dădea nici doi bani pe colegul meu.
- Ce importanţă are? - întrebă Mircea râzând - Până la urmă ce este realitatea?
- Bună întrebare. - conchise psiholoaga pe un ton doct - Realitatea este ceea ce ne spun simţurile noastre că este. Simţuri alterate mai mult sau mai puţin.
- Aş spune mai degrabă că este ceea ce o majoritate decide să fie... şi chiar impune să fie! - spuse Mircea pe un ton ce nu accepta contrazicerea. - Mă refer la ideea de normalitate.
- Păi tocmai ţi-ai răspuns... - zise psiholoaga.
- În nici un caz! - replică Mircea aplecându-se după o tartină care rămăsese stingheră pe masă - Realitatea nu poate fi percepută având simţurile modelate de o mulţime, ci de o infinitate de mulţimi.
- Hai, Mircea... - îl întrerupse Tina nervoasă, apoi se adresă psiholoagei: - Nu-l întărâta că începe o polologhie fără sens... Oricum nu-i întreg la minte!
- Dar... - chicoti Mircea, apoi îmi remarcă privirea cu subînţeles şi tăcu.
Zăpada se aşternuse tăcută peste tot ce ne înconjura, doar stâncile şi pâlcurile de brazi străpungeau ici-colo pătura albă şi strălucitoare. Atmosfera cuminte e dominată de un soare orbitor, atotputernic, de raze fierbinţi care îmbie la nemişcare, la contemplare în aşteptarea extazului.
Ceva mai departe de noi, zărisem cum se apropia un grup de tineri veseli, care glumeau în surdina zăpezii. Ca nişte picături colorate în peisaj, merg agale spre crucea Caraimanului ce-şi etalează măreţ bra-ţele, puţin mai sus de locul unde ne aflăm.
Pe un bolovan mare care părea că anume fusese pus acolo pentru a şedea pe el, eram tolăniţi - dar crispaţi - toţi trei: Trompetă, Generalul şi eu.
Mircea alerga cât îl ţineau puterile spre prăpastie încercând să umfle paraşuta care se zbătea haotic în spatele lui.
- O să moară, prostu’ dracului. - zise Generalul cu tonul unui înţelept, apoi bău din sticla de votcă gâlgâind de parcă ar bea apă.
- Nu cobi, băi pocitule! - îl interpelă Trompetă şi întinse leneş o mână - Mai dă-mi şi mie nişte trăscău d’ăla!
Îl urmaream cu inima strânsă pe Mircea şi paraşuta lui nărăvaşă. Dacă nu se gonfla acum, repede, prietenul meu va cădea pur şi simplu în hău, iar eu nu aş putea face nimic pentru el. Înainte de a pleca în fugă spre prăpastie, îmi spusese că paraşuta nu ar fi avut timp să se deschidă până jos dacă nu era complet desfăşurată până la marginea stâncii.
La un moment dat îl văd cum se lasă brusc în ham ridicând picioarele; această mişcare umflă imediat fagurii paraşutei care-l trage în sus ca pe o gâză. Trecu în zbor de bolovanii de la marginea văii şi acum se orienta spre stânga, spre telecabina din Buşteni. Am răsuflat cu zgomot, uşurat. «A scăpat!»
- Io-te mă ghivolu’ c-a scăpat! - strigă bucuros Trompetă.
- Azi... Da’ o să mai încerce! Până la urmă o să dea de belea! – comentă Generalul vrând să-şi mascheze bucuria.
- Auzi, mă? - mi se adresă el ursuz - Zici că o să te arunci şi tu?
- Da. - răspund - Mircea s-a aruncat primul ca să vadă dacă sunt curenţi de aer favorabili şi dacă... şi cum... se poate decola.
- Păi şi tu eşti la fel de tâmpit ca şi el. - comentă Trompetă - dacă nu reuşea să zboare? Nu-l adunam acum cu undiţa din brazii de jos?
- Mircea scapă întotdeauna! - spun eu mai mult să mă îmbărbătez pe mine decât pe el.
- Ia şi tu d-aici, poate e ultima ta înghiţitură... - spuse Generalul întinzându-mi sticla pe care tocmai o recuperase cu forţa din mâinile celuilalt.
- După aia mă voi plomba, nu acum... - răspund eu respectând ce-mi ceruse Mircea, deşi tare aş fi băut să-mi calmez starea de spirit care parcă-mi scotea inima din piept.
Îmi afund mâinile în zăpadă şi iau câţiva bulgări cu care mă frec pe mâini. Încerc, făcând gesturi banale, să scap de emoţii. Mă uit spre creastă, după grupul de tineri. Ei erau puţin mai sus de noi şi stăteau pe nişte bolovani comentând. Probabil că-l văzuseră pe Mircea zburând şi acum aşteptau vorbind încet să vadă ce se mai întâmplă. Dacă nu ar urma să încerc şi eu să mă arunc, aş fi fost tentat să intru în vorbă cu ei.
- Hai şi noi pe la fufele alea! - spuse Generalul - mi-a îngheţat curu’ pe bolovanul ăsta.
- Mai schimbă şi tu locul - îi spun - vezi pe ce parte a mai bătut soarele.
- Hai, Trompeţel, mergi? - întrebă Generalul fără să mă bage în seamă. Se ridică în picioare.
Peste puţin timp urcau amândoi leneş spre grup.
Mă ridic şi eu de pe piatra rece şi tare. Ĩncep să merg agale în cerc, gândindu-mă la indicaţiile pe care mi le dăduse Mircea.
Fusesem foarte mirat când l-am văzut dimineaţă cu un rucsac în spate, fără deltaplan. Îmi spusese că a adus ceva „mai tare” că oricum, deltaplanul, la cât fusese de peticit, nu ar fi rezistat şi... nu se merita să-l fi cărat prin tren, peroane, telecabină şi pe jos, pe crestele munţilor. Regulile pe care mi le explicase în timp ce călătoream păreau foarte simple. Trebuia să trag doar de comenzile din spate, iar dacă trăgeam de cele din faţă, fiindcă nu mă pricep, „o mierleam”. Dacă trag de dreapta, mă duc spre dreapta, iar dacă trag de stânga, mă duc în stânga. Când este necesar, trebuie să trag de amândouă; atunci cresc portanţa şi frânez. Dacă trag prea tare, iar „o mierlesc”. Dacă paraşuta nu mai stă întinsă şi încă n-am „mierlit-o”, trebuia să trag şi să ridic suspantele în mod repetat, dar doar până se întinde la loc, altfel... „o mierlesc”. Şi să nu trag prea tare fără sens, că altfel, iar... Şi dacă n-are rost să fac ceva, să stau liniştit, să nu-mi vină vreo idee, că altfel...
Îmi imaginez cu ochii închişi cum voi face: «Alerg cât pot de repede spre prăpastie; trag uşor de comenzi şi ar trebui să simt că mă trage paraşuta în spate; ridic suspantele de comandă şi alerg în contiuare trăgând de umeri în faţă; când încep să simt că paraşuta mă trage în sus, ridic picioarele ca şi cum m-aş trânti cu fundul într-un fotoliu... după aceea ar trebui să fie simplu: trag stânga şi mă duc în stânga, spre Buşteni. Ah! da, înainte de aterizare trag de amândouă comenzile ca să nu mă lovesc prea tare de planetă. Asta e!»
Deschid ochii, mă uit în vale şi îmi imaginez de la început tot ceea ce trebuie făcut. Repet în gând iar şi iar până când, plictisit de acest exerciţiu, mă aşez din nou pe bolovan.
De deasupra mea aud vocea hodorogită a Generalului care tot explică ceva. Mă uit în sus şi, în mod neaşteptat, îl zăresc pe Mircea apropiindu-se de grup. După ce schimbă câteva vorbe cu ei, el şi Generalul pornesc spre mine mergând greoi prin zăpadă.
Când ajung lângă mine întreb:
- Cum eşti Mircică?
- Bă - începu el - să ştii că ar trebui să ne cam grăbim dacă mai vrei să te arunci. Curenţii de aer se schimbă şi cred că mai avem o fereastră de timp de maxim jumătate de oră, după aia gata! Pa!
- Păi... Hai! - spun eu prefăcându-mă nerăbdător.
Elanul din vocea mea îl face pe Mircea să se oprească.
- Sigur vrei? - mă întreabă el uitându-se fix în ochii mei.
- Ce-i măi Mircică, am zis că o comit, aşa că o comit...
- Eşti sigur?
- Da!
- Ţi-e frică?
- Mor de frică... fac pe mine de frică - recunosc - dar am zis că mă arunc! Aşa că hai să n-o mai lungim!
- Este bine că ţi-e frică - zise relaxat Mircea - dacă nu ţi-ar fi fost, nu te mai lăsam să te arunci.
- De ce?
- Păi ori ai fi fost tont, ori nebun! - izbucni el, apoi se calmează şi continuă - Aşa, dacă ţi-e frică, am garanţia că eşti conştient de ceea ce urmează. Hai să întindem paraşuta!
Amândoi am scos paraşuta din rucsac şi am început să o întindem cu intradosul în sus. Mircea îmi dădea indicaţii cum să aliniez suspantele spre hamul din faţa paraşutei.
Generalul, ţinând sticla în mână, se învârtea fără folos în jurul nostru, ferindu-se din calea noastră. La un moment dat spuse:
- Deci nu vreţi să vă ajut şi eu... Io mă duc!
- Stai mă tembelule aici că o să fie nevoie de tine acuşica. - se răsti Mircea la el.
- Da’ Trompetă unde e? - întreb eu.
- Trădătorul a plecat la cabană! - spuse solemn Generalul - a zis că n-are chef să te vadă cum mori!
- Piei Satană! Ptiu cobe! - izbucni Mircea apoi, schimbând iar tonul, mi se adresă sfătos:
- Fii atent! În găleata dintre stânci s-a format un turbion. Ai grijă să fii cam la distanţă egală de pereţi, că în zona centrală este mai calm. Dar să te poziţionezi în dreapta cablurilor, ca să aterizezi pe terenul de fotbal de lângă telecabină. Dacă nu reuşeşti să treci de cabluri, poţi să aterizezi şi în stânga, dar acolo nu prea ai loc. Cablurile au pantă mică în zona aia, deci s-ar putea să te încurce.
- Am suficient timp după decolare să trec peste cabluri, să le ţin în stânga mea?
- Băi!... - izbucni, dar înţelese imediat că am zis bine - Ah, da, să le ţii în stânga. Da, ai timp berechet. Dar asta trebuie să faci imediat ce ai decolat.
- Bine, bine... Acum mai spune-mi o dată cum să decolez?
- În sus! - intervine râzând prosteşte cel ce tocmai duse sticla la gură să mai ia o înghiţitură.
- Dacă te mai bagi, Generale, te bat de-ţi sună apa în cap! - răcni Mircea.
- Bine, bine... Da’ io n-am apă-n cap. Am votcă.- comentă totuşi încet să nu supere prea tare.
- Regula de bază este să alergi cât te ţin picioarele, înţelegi, spre prăpastie - îmi zise Mircea - contrar instictului de conservare, trebuie să alergi ca să scapi. Cu cât mai repede cu atât mai bine.
- Aşa... şi cu comenzile? - întreb vrând să dau de înţeles că sunt conştient de ceea ce-mi spusese.
- Împingi uşor de ele în faţă. Când le simţi tensionate spre în sus, ridici încet mâinile. E clar?... Hai să-ţi pun hamul...
Mă las manevrat ca o păpuşă în mâinile lui, iar el, cu mişcări sigure, îmi ajustează chingile pe corp. Trage din diverse catarame să se asigure că sunt bine strâns în ham şi, după ce ia o figură mulţumită, îşi scoate mănuşile îmblănite şi mi le dă.
- Pune-ţi mănuşile astea, băi, panaramă. Ai venit fără mănuşi şi din cauza ta o să îngheţ eu cât o să te aştept.
- Merci! - îi spun recunoscător.
- Acum, fii atent: eu cu Generalul ne ducem în jos pe vale, spre buza prăpastiei. Când ajungi în dreptul beţivului ăstuia, ar trebui să ai paraşuta deasupra capului şi să ridici picioarele la piept. Să te laşi cu toată greutatea în ham! Atunci să mai tragi uşor de comenzi ca să creşti portanţa. Vei simţi cum toată greutatea ta este susţinută de paraşută, după aia slăbeşti comenzile... şi gata, zbori!
- Păi şi dacă... - încerc eu să întreb.
- Fii atent! Dacă până în dreptul meu nu eşti în aer, te opreşti! Să te opreşti! Ai înţeles?
- Bine, Mircică.
- Începi să alergi doar când îţi fac eu semn. Văd că vântul a început să bată în rafale...
- Şi?
- Şi nu-i prea bine! - spuse iritat - trebuie să ai un curent laminar spre tine, atunci este perfect să decolezi! Acum, dacă bate în rafale, este semn că în curând vântul va bate invers şi n-o să mai poţi decola.
- Bine... hai atunci! - zic eu vrând să par curajos.
- Decolezi doar când îţi fac eu semn! Ai înţeles, da?
- Da!
Mircea îl luă pe General şi începuseră să coboare încet panta. După un timp se opriră, iar Mircea îl îndesă de umeri pe celălalt. Acesta căzu grămadă şi rămase locului. Apoi, Mircea continuă să meargă şi după câţiva paşi se opri şi el şi se aşeză în zăpadă.
Îşi aprinse o ţigară. Pufăi de câteva ori înspre mine. Nu-mi făcea nici un semn, stând aparent foarte calm.
Eu îmi auzeam bătăile inimii din ce în ce mai intens. Mi-era cu adevărat frică! Îmi repet în gând: «Să alerg, să alerg cât pot de tare spre hău! Trebuie să fac învers de cum simt, să alerg, să nu încetinesc cu nici un chip!»
Mircea sufla fumul ţigării spre mine, observându-l cu atenţie. Schiţă un gest de a ridica mâna, apoi, imediat, o coborî. Generalul era doar un ghemotoc de haine trântite dezordonat în zăpadă.
La un moment dat, brusc, Mircea ridică mâna iar eu nu mai aştept să o coboare iar, ci alerg cu toată forţa de care mă simţeam capabil. Abia desluşit printre bătăile inimii aud:
- Aleargă! ALEARGĂ!
Trec pe lângă General, trag de comenzi în faţă şi-mi las toată greutatea în ham ridicând picioarele. Simt imediat cum paraşuta mă trage în sus, dar Buf! Dau cu fundul de o movilă de pământ mascată de zăpadă şi într-o fracţiune de secundă mă trezesc iar în picioare. Din spate, paraşuta trăgea bramburită de mine în toate direcţiile. Eu alerg, alerg şi-mi repet şi în gând să alerg cu toată viteza.
Trec pe lângă Mircea şi îl văd, parcă într-un film derulat cu încetinitorul, cum îşi ridică braţele cu gura căscată într-un strigăt neauzit.
Alerg şi, deodată, nu mai simt pământul sub picioare. Pur şi simplu cad.
«Am mierlit-o!» - îmi spun cu tristeţe de-o clipă. Timpul se dilată îngheţând tot ce mişcă. Mă întreb: «Ce-ar trebui să gândesc? Care ar trebui să fie ultimile mele gânduri? „Tatăl Nostru”? Mai bine MAMA!» Îmi vine în minte, resimt o părere de rău, că nu i-am mulţumit mamei că m-a crescut. Îmi imaginam cum suferă că am murit şi-mi părea rău... că n-avea rost acea suferinţă.
Brusc paraşuta se întinde deasupra mea, iar chingile hamului mă trag cu putere în sus intrându-mi în carne.
- Am scăpat! - strig cu putere – Mircicăă! Am scăpaat!
Îmi controlez simţurile. Trăgeam de comenzi şi, speriat de această constatare, le dau drumul cu totul. Urechile îmi zvâcneau cu putere.
Încerc să mă liniştesc. În faţa mea, stâncile de piatră se înălţau semeţ apropiindu-se impetuos spre mine, ca şi cum ar fi pieptul unui uriaş. Mă cuprinde extazul acestei imagini. Sunt în EXTAZ!
Oricât aş fi căutat în memorie, nu aş fi găsit acel sentiment de iminenţă a contactului cu forţa brută şi de necontestat a stâncilor. Se etalau imense şi reci în faţa mea, pentru a mă asimila ca pe o gâză pe parbrizul unei maşini care goneşte răcnind pe şosea.
Dinlăuntru meu o voce striga, abia auzită la început, apoi din ce în ce mai penetrant: «Tu conduci! Condu!».
Impulsionat de această voce, caut disperat comenzile paraşutei. Mi-era groaznic de frică să mă uit spre „cârpa” - aşa cum îi spunea Mircea paraşutei - de deasupra mea. Flutur din mâini încercând să găsesc chingile de comandă din spate, nu cele din faţă care-mi erau reprezentate în minte cu cuvintele: „o mierleşti!”.
Absolut uimit, simt prin mănuşile îmblănite ale lui Mircică inelele de oţel ale chingilor comenzilor. O întrebare îmi rămâne blocată în minte, fără răspuns şi fără să mai caut un răspuns: «Oare, de fapt, eu nici nu lăsasem comenzile din mână?!? ... Nu contează!»
Peretele din faţă stătea din vremuri străvechi acolo, în acelaşi loc, cu o indiferenţă faţă de curgerea timpului indefinit, greu de imaginat. Îl simţeam indiferent dacă eu mă „lipeam” de el contribuind insignifiant la ceea ce imensitatea lui o reprezenta. Acest gând mă trezeşte la realitatea care-mi cerea să fug din calea durităţii sale. Trag, poate prea disperat, de comanda spre stânga şi mă văd imediat dând din picioare să mă feresc de ceea ce tocmai admirasem smerit. Eram în poziţie aproape orizontală faţă de paraşută şi această senzaţie îmi dă pulsul peste cap şi mă face să ridic braţul şi comanda în acelaşi timp.
După câteva mişcări, realizate de această dată mult mai conştient de efectul lor, ajung, în sfârşit, pe centrul văii alunecând lent, ca o pană minusculă, spre Buşteni. Acum timpul revenise la desfăşurarea sa normală arhicunoscută. Nu mai fugea sau încremenea nebuneşte, zdrobindu-mi percepţia.
Zburam liber, având o singură legătură cu ceea ce mă înconjoară, „cârpa” de care eram prins, în rest, nimic sub picioare sau în jurul meu. Brazii, departe în jos, parcă se uitau resemnaţi spre mine cu vârfurile lor verzi, neputând să mă lovească.
Eram ca într-un vis. «Mai bine zis ca în acel vis! Sunt un cerb zburător! De la distanţă, suspantele paraşutei ar putea părea nişte coarne imense.» - gândesc încercând să mă autoironizez.
Acest zbor este senzaţia maximă pe care o puteam avea. «Sunt ca o pasăre care străbate cerul doar prin abilităţile sale, prin forţele proprii, fiind în contact direct cu aerul gol, umed, rece sau fierbinte.» Mă întreb: «Cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi ştiut că este atât de simplu să ajung să zbor cu adevărat liber?»
Mă simt înduioşat de eul care fusesem înainte de liceu. Îmi spune cu glas de copil că la acea vârstă pur şi simplu nu avea cum să zboare şi că a ales, aşa cum putuse, calea pe care a considerat-o cea mai directă şi simplă pentru îndeplinirea acestui vis. Acelaşi copil îl aud în interiorul meu mulţumindu-mi de mii de ori pentru ceea ce simte alături de mine, cel ce sunt acum.
Zbor inspirând cu nesaţ această senzaţie. «Mi-am plătit datoria faţă de mine.» Simt cum acest gând mă eliberează cu totul de dorinţă şi-mi justifică, în acelaşi timp, tot ceea ce îndurasem în numele acestui vis. în sfârşit, mă simt eliberat deşi mai zburasem şi cu alte aparate de zbor. Acele „ridicări în aer - şi-atât” nu ar fi meritat să le asociez nici de departe cu ceea ce trăiesc acum.
«Merci, Mircică!»
Încep să mă joc trăgând cu bucurie copilărească de comenzi încoace şi-ncolo făcându-mi plutirea zburdalnică. Doream să simt libertatea cât puteam de intens, libertatea de a zbura, dar mult mai important, libertatea de a nu-mi mai păsa de zborul în sine. De acum voi mai zbura doar din simplu chef de distracţie, nu-mi voi mai DORI să zbor. «Restul vieţii îl voi avea eliberat de încătuşarea acestei dorinţe.» - îmi spun.
Trag de ambele comenzi să trec peste cablurile electrice dinspre telecabină. Mă îndrept spre centrul terenului de aterizare. Mai trag o dată de comenzi şi-mi ridic şi picioarele să nu le lovesc de bara de sus a porţii de fotbal de la capătul terenului.
Mă trezesc deodată parcă într-o lume paralelă în care eu stau liniştit într-un fotoliu pufos filosofând cu mine însumi. Constat că sunt comod afundat în zăpada necălcată; stând aşa... lipsit de griji. «Asta-i tot.» - îmi spun.
În jurul meu aud aplauze. Familii întregi, cu copii, grătare şi scăune-le, erau răspândite pe laturile terenului de fotbal. De mine se apropie o femeie plinuţă cu pantaloni de schi, dar în partea de sus nu are decât un sutien alb, imens. Ţine un prunc în braţe şi din spatele ei vine încă un copil, mai măricel, şi soţul femeii care este şi el dezbrăcat la bustul gol, să se bronzeze. Se freca pe piele cu zăpadă.
- Ai zburat fain, băiete! - spuse ea pe un ton ardelenesc.
- Mulţam. - îi mulţumesc indiferent.
- Se găsesc de închiriat paraşute din astea p-aici? - întrebă ea.
Mă întorc uluit la femeie şi văd că mă întrebase serios. Chiar ar fi vrut să închirieze o paraşută.
- Nu, nu se găsesc. Asta este a prietenului meu. - îi răspund siderat.
- Adică celălalt, care a zburat înaintea ta? Băiatul acela mai grăsuţ?
- Da...
- Vrei să te ajutăm să o strângi? - întrebă bărbatul.
- Nu, nu am nevoie de ajutor! - răspund eu mai tare ca să fiu auzit şi de un grup de copii care se apropiau în mod periculos de mine. – Termin repede!
Strâng grăbit „cârpa” îndesând-o în sac. Reuşesc s-o presez să încapă înăuntru şi trag fermoarele. Apoi fac semn cu mâna de rămas bun către oamenii din jur şi mă duc la telecabină.
Cei care stăteau la rând îmi fac semn să intru în faţă, iar eu, măgulit de acest gest le mulţumesc tuturor. Până şi angajatul care rupea biletele la intrare mă lasă să intru în cabină fără să plătesc.
În timp ce urcam, uitându-mă pe ferestre, nu recunosc nicicum locurile pe unde trecusem. Erau prea mari, sau prea mici faţă de ceea ce văzusem pe parcursul zborului. Timpul curgea fără importanţă şi în curând mă trezesc împins spre ieşirea din cabină. Ajunsesem iar sus, lângă cabană.
La ieşire îl văd pe Mircea vorbind cu un lucrător de la telecabină. Îl strig, iar el mă observă.
- Ţi-am spus io că n-a mierlit-o?!? Ai văzut?! - ţipă el ca să fie auzit de toată lumea.
- Mă mai dau o dată! - spun eu vesel, mai mult să-i provoc un moment de isterie haioasă, cu care mă distrase de multe ori.
- S-o crezi tu! Era cât pe ce s-o mierleşti! Mi-a ieşit păr alb în cap când am văzut cum cazi cu cârpa făcută varză. Gata pe azi! Ţi-a ajuns, băi, panaramă! – exclamă, confirmându-mi aşteptările.
Ne-am apropiat. Ĩmi întinde mâna şi eu dau să i-o strâng, dar îmi zice:
- Lasă... Dă-mi mănuşile!
- Mă iei peste picior, ha ? - zic eu şi sar spre el prefăcându-mă că-l strâng de gât.
El mă strânge cu putere în braţe de parcă ar vrea să-mi rupă coastele, iar eu strig:
- Gata! Gata ursuleţule!
- Ei, acum dă-mi mănuşile. - zise liniştit, apoi nu se poate abţine şi râde zgomotos bătându-mă pe spate - Trăieşti mă! Trăieşti!
- Pot să zic, Mircică, că acum chiar nu-mi mai pasă că trăiesc. Mi-am rezălvit treburlili pi rahatul ista di planetî.
- Crezi tu? Sunt chestii şi mai tari de făcut. De exemplu să ne aruncăm de la cinci mii de metri.
Când îmi vede surprinderea, începu să râdă iar şi spuse:
- Ei, vezi? Mai sunt chestii interesante!
- Nu cred că se compară totuşi cu ziua de azi... - îmi imaginez după un moment de gândire - Dacă ne-aruncăm din avion cădem pur şi simplu... hai să zic... mai dăm din mâini şi din picioare... şi ce mare scofală?
- Păi tocmai asta este! Să dai corect din mâini şi din picioare şi să te sincronizezi cu alţii.
- Mircică, tu ai sute de salturi cu paraşuta, spune-mi, chiar este mai tare?
- Şi din avion este tare senzaţia...
- Bine... Dar de la cruce s-a mai aruncat careva? - întreb eu.
- Am mai fost o dată cu nişte amici, paraşutişti de-ai mei, de la aeroclub, şi ne-am aruncat de acolo.
- Cum?!? Şi mie de ce nu mi-ai zis să vin?
- Nu ştiam dacă se poate... cu noi era un tip, ai să-l cunoşti, care are peste cinci mii de salturi cu cârpa. E artist omu’! Ceilalţi am venit cu el mai mult ca suport... în caz de... Unul dintre noi era beat criţă şi când s-a aruncat şi el, a căzut ca şi tine, dar i s-a prins cârpa de un copăcel şi a stat atârnat aşa toată noaptea până am reuşit să-l tragem sus din prăpastie, cu salvamontu’.
- Mişto! - mă prefac eu entuziasmat.
- Mişto pe dracu’!...Auzi - continuă el - sunt unii afară, în străinătate, care au făcut cârpe speciale pentru zbor la munte. Le zice parapante. Ar trebui să facem şi noi rost de una din aia, că eu m-am hotărât să nu mă mai arunc cu paraşuta de avion; nu e făcută pentru munte... este prea riscant.
- Da... ulciorul nu merge de multe ori la apă. - îl asigur eu că-i dau dreptate - Cum sunt parapantele alea?
- Au alungire mult mai mare. Fineţe de trei-patru ori mai mare. Cred că poţi să stai ore în şir în aer cu una din aia.
- Cât o fi costând?
- Mă voi interesa... Auzi? - întrebă deodată serios - cum ai băgat cârpa în sac?
- Cum s-o bag? Am îndesat-o acolo...
- Băi tembelule! Trebuie pliată să nu se prindă ăia de la aeroclub că am şterpelit-o! Bat pariu că ai băgat şi zăpadă în sac.
- Nu... nu cred...
- Hai s-o scoatem şi să o pliem. Trebuie s-o şi uscăm dacă ai băgat zăpadă...
- Băi, Mircică, nu mi-ai spus nimic de chestiile astea... - mă dezvinovăţesc eu.
- Lasă... Hai să coborâm acolo, unde sunt bolovanii ăia mari, mai jos de Sfinx.
- Hai... - spun fără elan - Ăilalţii unde sunt?
- Generalul a zbughit-o când ai dispărut în prăpastie! - îşi aminti râzând Mircea - Să vezi ce sprintenel era! Striga ca dementul că el n-a fost acolo, că nu ştie nimic! Nu ne cunoaşte!
- O fi cu Trompetă, în cabană, la băut... - insinuez nostalgic.
- Mergem şi noi, după ce rezolvăm cu paraşuta!
Coborâm câţiva zeci de metri până ce Mircea hotărăşte, privind atent, locul unde să desfăşurăm ca apoi să împachetăm „cârpa”. Ne apucăm să scoatem paraşuta din sac şi s-o întindem pe pietre. Într-adevăr era şi zăpadă înăuntru şi când a constatat Mircea acest lucru, furios, îmi făcea semne adresându-mi comenzi scurte.
- Eram sigur, i-o-ti zăpada... Ţine de asta... Scutur-o... Întinde-o de acolo... Trage mai tare!... Las-o c-o rupi!... Vezi pe unde calci!.. Aici lasă-mă pe mine!
De undeva, dinspre nişte pietre mari - probabil „monumente ale naturii” - se aud râsetele unor fete. Ele fuseseră lungite pe pietrele masive şi plate şi de aceea nu le-am zărit când am venit. Când mă uit spre ele, văd că erau dezbrăcate de la brâu în sus; stăteau întinse la soare ca să se bronzeze. Mă îndepărtez de Mircea, fără să mă vadă, el fiind întors cu spatele, şi merg spre fete. Ajuns lângă ele, spun vesel:
- Salut, gagicilor! Ce mai faceţi?
- Salut, gacicule! Ne bronzăm! - spuseră fetele vesele şi fără să se sinchisească de goliciunea lor.
- Mişto... soare! Mişto... munţi! - admir eu peisajul... sânilor lor.
- Voi sunteţi ăia... care s-au aruncat cu paraşuta? - întrebă una dintre ele mimând o vagă indiferenţă.
- Da. Dar de unde ştiţi? - întreb curios.
- Păi ne uitam la voi. Stăteam lângă cruce când te-ai aruncat. Pe amicul tău l-am văzut numai când s-a întors, nu l-am văzut zburând.
- V-a plăcut, fetelor? - întreb vesel.
- Da! Am vrea să zburăm şi noi...
- Din păcate sezonul s-a încheiat, dar prietenul meu va face rost de o parapantă şi, dacă ne mai întâlnim, aveţi ocazia să zburaţi cu noi.
- Mda... - aprobară dezamăgite.
- Ia spuneţi, de unde aveţi sânii ăştia aşa frumoşi? - schimb eu discuţia.
- De la mama de acasă! - spuse o fată şi râseră amândouă.
- Pot să stau şi eu pe păturica voastră?... Dacă nu e cu bănat...
- Stai. - veni răspunsul scurt, iar fetele făcură loc între ele.
Eu mă aşez şi după aceea strig după colegul meu, mimând în glumă un ton autoritar şi supărat:
- Mircică, n-ai terminat de pliat? Hai mai repede!
El se îndreptă de spate şi se oţărî spre mine:
- Unde-ai dispărut mă, fir’ai tu să fii! - zâmbi cu gura până la urechi. Apoi se aplecă grăbit şi termină de introdus paraşuta în sac.
- M-ai lăsat singur să-ţi fac ţie treaba! - spuse gâfâind - A dracu’ pielea pă tine! - afurisi el mucalit în timp ce venea spre noi.
- Fiecare cu ce poate... - spun uitându-mă de o parte şi de alta spre fete.
- Fă-mi cunoştinţă cu don’şoarele! - zise când ajunse la noi.
- El este Mircică - spun eu - iar fetele sunt: Zâna Blondă şi Zâna Brunetă.
- Io-s Balauru’! - spuse Mircea şugubăţ întinzând mâna.
Fetele chicotind, întinseră nonşalant pe rând mâinile, spunându-şi numele adevărat.
- Nu mergeţi cu noi la cabană să mâncăm ceva şi să bem o ţuică fiartă? - întrebă Mircea preluând iniţiativa.
- Mai stăm puţin să ne bronzăm, că abia am venit. Dacă chiar vreţi, venim şi noi mai încolo. - răspunse blonda.
- Eu mor de foame - zise Mircea spre mine - mă duc să mănânc ceva.
- Hai că vin şi eu... Fetelor, vă aşteptăm acolo! - spun ridicându-mă cu regret dintre ele. «În fond, Mircea este „guru’ ” acestei zile!» - îmi recunosc, îndatorat prietenului meu.
- Nu mai stăm nici noi mult... - ne asigură bruneta.
- Să vă pupe soarele! - le urez eu şi plecăm.
- Merci, merci! - răspunseră fetele vesele în urma noastră.
Noi am plecat spre cabană mergând prin zăpadă, soare şi aer curat. Vrând să rămân să gust toate acestea, îl rog pe Mircea să luăm ceva de la bar şi să ne întoarcem, dar el nu este de acord. De fiecare dată când ieşeam undeva se întâmpla la fel. Eu vroiam la terasă, afară, iar el înăuntru, în fum de ţigară. De fiecare dată câştiga el, ca şi acum.
În sala de mese din cabană îi identificăm uşor pe ceilalţi doi. Erau în centrul sălii la capetele a două bănci lungi, faţă în faţă, între ei având masa, la fel de lungă ca şi băncile. La masa lor nu mai era nimeni, deşi restul sălii era aproape plină de oameni. Discutau aprins între ei înjurând şi dând cu pumnii în masă.
Când Generalul dădu cu ochii de noi, spuse ceva în şoaptă aplecându-se spre Trompetă şi apoi aşteptară liniştiţi să ne apropiem de ei. Odată ajunşi, el se ridică în picioare, clătinându-se şi salută în cel mai milităreşte mod posibil - în acele circumstanţe de beţie.
- Cu onor înainte! - strigă Generalul - În cazul în care nu am băut cam mult, caz în care în faţa mea ar putea fi stafii, salut bravii ostaşi ai armatei române! - apoi întrebă - Sunteţi stafii?
- Mmm... nu, tâmpitule! - răspuse Mircea strâmbându-se.
- Aşa mă gândeam şi io... - spuse voios Generalul, apoi îl apucă peste masă pe Trompetă şi-l ridică de-o aripă şi pe el.
Fără nici o introducere, au început amândoi să cânte:
- „Treceţi batalioaaaa-ne române Carpaţii / La arme cu frunze şi” floci;
- Şi floci... - întări Trompetă expresia pe altă voce.
Pe nesimţite, lângă noi aparu un tip care părea a fi cabanierul şi strigă spre noi prin vacarmul care se crease:
- Sunteţi cu ei?
-... Da - răspund eu încurcat.
- N-aţi vrea să-i faceţi s-o lase mai uşor?... Altfel vă scot afară!
- Io zic că dacă aduci suficient de multă băutură, se calmează! Mai au cel puţin o sticlă de votcă băută de dimineaţă, aşa că nu le-ar mai trebui mult... - strig eu ca să mă audă.
- Cine plăteşte? - întrebă îngrijorat cabanierul.
- Hai să discutăm! - strigă şi Mircea prin zgomotul lălăielii celor doi beţivi.
Eu şi Mircea ne îndreptăm spre bar împreună cu omul care ne abordase. Ceva mai departe de scandalagii puteam discuta pe un ton mai scăzut. Din spatele nostru, beţivii strigau spre noi tot felul de chestii pe care nu le puteam distinge. În întreaga sala se iscă un vacarm greu de descris.
- Măi nene, - începu Mircea - dă-mi o bucată de hârtie şi ceva de scris.
Omul se conformă şi-i dădu cele cerute. Mircea se uită la mine şi decise:
- Lisandre, scrie tu! - îmi zise autoritar, ceea ce mă scoate instantaneu din sărite.
Eu iau, totuşi, cele necesare şi zic:
- Mda, în regulă... Zii!
- Eu, Preşedintele României, Trompetă...
- Băi Mircică, - spun eu - îmi tremură mâinile că încă sunt plin de adrenalină...
- Scrie tu! - se adresă el către o chelneriţă ce se nimerise pe lângă noi.
- Nu ştiu... - spuse ea speriată - să scrie şefu’!
Cabanierul luă pixul din mâna mea şi zise nervos către Mircea:
- Hai măi băiete, zii odată!
- Deci aşa... Preşedinte Trompetă...
- Am înţeles! Zii mai departe! - îl zori omul.
- Scrie aşa! - continuă Mircea -... comandant suprem al forţelor armate; prin puterea funcţiei mele, acord gradul de General Locotenent împuţiciunii sale, pentru faptele de vitejie ale batalionului de aeronavişti din Carpaţi.
- Sunteţi tâmpiţi - comentă omul - şi ce să mai scriu?
- Ordinul se execută imediat - continuă Mircea să dicteze - şi io, ca preşedinte, ofer de-ale gurii, iar proaspătul general dă de băut!
-... De bă-ut... - silabisi omul chicotind.
- Măi nene, - întrebă Mircea - ai o tuşieră?
- Uite aici! - spuse promt cabanierul.
Mircea scoase din buzunar o monedă de 50 de lei, o înmuie cu partea cu stema în tuşieră şi o aplică drept ştampilă pe foaia ruptă dintr-un chitanţier al cabanierului.
- Merci! - spuse, apoi smulse hârtia din mâna omului şi merse spre masa beţivilor. I se adresă lui Trompetă:
- Semnează aici!... În mă-ta!
Trompetă semnă imediat, iar Mircea îi dădu hârtia Generalului:
- Citeşte-n mă-ta ce scrie aici!
Generalul încercă să citească, dar nereuşind, îi întinde foaia lui Trompetă:
- Citeşte mă, că-i semnată de tine!
Acesta citi cu glas solemn, mai ales că-şi văzuse numele sub titulatura de „Preşedintele României”. Faţa Generalului se lumină în timp ce Trompetă citea. După ce termină, Generalul îi smulse hârtia din mână, o împături şi o băgă în buzunar, apoi mi se adresă:
- Soldat Stafie, driieepţ’!
- Aşa, - zic eu prefăcându-mă că iau poziţia în serios - ia zi şi tu ceva!
- Pentru că n-ai murit - strigă Generalul de-i făcu pe toţi din sală să tacă - îţi acord decoraţia de cretin al batalionului în grad de aviator al marinei călăreţe! Apoi luă lumânarea de pe masă şi mi-o băgă într-un buzunar de la piept.
- Asta-i a cabanei - spuse cabanierul luându-mi iute lumânarea din buzunar. După ce o puse la locul ei, întrebă: - Buuun; şi acum ce facem?
- Generale... ordinul se îndeplineşte imediat! - strigă Mircea.
- Aşa e! - urlă Generalul - Auzi măi, băiete? - se adresă el cabanierului de lângă noi, care era de două ori cât el - Adu un butoi de ţuică fiartă pentru soldaţii mei neisprăviţi! - apoi îi spuse lui Trompetă: - Tovarăşe comandant suprem... hai răpidi cu ceva de-ale gurii!
Trompetă bâlbâi:
- De la automat! - şi se îndreptă spre un colţ al încăperii.
Cabanierul bucuros se aplecă între mine şi Mircea şi spuse:
- E serios, da?
- Da, este serios... - spun eu.
- Câte rânduri de ţuică fiartă să aduc?
- Patru! - zise promt Mircea.
- Măi băieţi, îmi sunteţi simpatici - continuă omul - dar faceţi şi voi de aşa natură să nu mai urle ăştia pe aici!
- Adu mai repede de băut şi se liniştesc lucrurile! - i se adresă Mircea.
Cabanierul plecă imediat, fără să mai comenteze.
În jur, toată lumea se uita la noi. Unii râdeau, alţii vociferau supăraţi.
- Măi, Mirceone! - zic eu - să ştii că azi, mare serviciu mi-ai făcut!
- Tu mi-ai făcut un mare serviciu! - veni replica acestuia.
- Cum aşa? - întreb.
- Zău, aşa! - spuse ferm.
- Mircică... - zic eu încercând să-l conving să-mi răspundă.
- M-ai scutit de cheltuielile de înmormântarea ta! Cred că eu m-am simţit mult mai nasol ca tine. O să am coşmaruri!
-... Zău aşa! - zic în zeflemea.
- Păi tu crăpai şi nu ţi-ar mai fi păsat ce s-ar fi întâmplat după tine, pe când eu... pe lângă puşcărie, mai trebuia să-ţi plătesc şi toate alea... prosoape, flori, coşciugul...
Râdem amândoi de parcă ne-am fi descotorisit, cu fiecare hohot, de toate acele ipoteze.
- Ai dreptate, moşule! - spun într-un târziu când se mai potoleşte râsul. - Dar... chiar mi-ai făcut un mare serviciu!
Mircea nu mai spuse nimic. De când îl cunoscusem am observat că dacă doream să-l las fără replică, trebuia să recunosc sincer valoarea a ceea ce făcuse pentru mine, sau pur şi simplu să afirm ceva cu totul şi cu totul sincer. Continui să-i explic:
- Am avut, de mic, o obsesie pentru zbor. Deşi am zburat de multe ori, totuşi abia azi am simţit că am scăpat de această obsesie. Am un sentiment extraordinar. Parcă sunt eliberat dintr-o cuşcă impenetrabilă a dorinţei de a zbura. Oare mă înţelegi?
- Încă nu ai zburat în toate modurile, extaziante sau îngrozitoare... - spuse încet Mircea - mai ai multe de învăţat!
- Probabil... Dar am scăpat de obsesie! Mă simt liber, ca şi cum abia am ieşit dintr-un labirint plin de ispite, de capcane.
- Uite... poate că eu nu am avut vreo obsesie, dar adrenalina mi-a creat dependenţă. Până la urmă am ajuns şi eu un obsedat... - spuse prietenul meu.
Văzând că eu tac, el continuă:
- Acum mi-e greu să mă amestec printre oameni obişnuiţi, care au trăit fără vreo pompă de mărimea asta de adrenalină. Să te fi văzut pe tine! Când ai ieşit din telecabină, şi chiar şi acum... ai faţa numai un zâmbet prostesc, ca şi cum te-ai umplut de halucinogene! Nu ai fost tu un tip normal, dar îţi garantez că de acum nu mai ai nici o şansă!
- Mircică, ştii că nu-mi plac absolut deloc definiţiile care încearcă să mă caracterizeze! - caut eu să-l fac să-şi aleagă atent cuvintele.
- Dacă găseşti vreo modalitate să fii absolut normal, anunţă-mă... să încerc şi eu, să văz dacă merge! - zise Mircea râzând ca şi cum ar fi câştigat ceva.
-... Poate că nu vreau să fiu „normal”. - răspund nesigur.
- Eşti absolut convins că ştii ce vrei?
Întrebarea prietenului meu m-a lăsat fără replică. Orice i-aş fi răspuns nu dovedea decât că nu am înţeles întrebarea sau, oricum, că într-un fel sau altul nu mă ridicam la nivelul subtilităţii întrebării.
- Concret! - spuse Mircea - Ai scăpat de o obsesie şi ţi-ai creat o dependenţă! Eşti o cauză pierdută!
Râd şi eu... împreună cu el.
- Şi tu eşti o cauză pierdută! - spun încercând să-l fac să se contrazică.
- Eu îmi creez propria cauză! - spuse Mircea mândru - Am şi adepţi! Tu, de exemplu... Bine-ai venit în club!
Râsul lui nu mă lăsa să pot gândi, să pot găsi un răspuns, o ieşire din plasa de oţel a logicii lui. Încercam din răsputeri să găsesc un traseu raţional prin care să-l pot nega. Aproape îl uram pentru ceea ce-mi spuse-se. Simţeam că nu-l pot învinge, iar el continuă:
- Îmi place de tine că întotdeauna găseşti soluţii împotriva tuturor sorţilor de izbândă. Tocmai de aceea aştept să mă contrazici!
«Asta este!» Prietenul meu dorea, şi el, să scape de ceva... de dependenţă. «Se vede treaba că are mare încredere în mine aşteptând o soluţie din partea mea, aşa cum aşteptasem şi eu din partea lui.» Îl simţeam foarte aproape ca om. Îl admiram şi în acelaşi timp îmi dădea posibilitatea să mă cred egalul lui.
- Opt ţoiuri, pentru-nceput! - se auzi cabanierul - E bine?
Stătea în dreptul mesei având în mână o tavă mare pe care erau aşezate sticluţele cu ţuică.
În spatele lui, încercând să-şi facă loc, era Trompetă cu două pungi în mână. Stângaci, el le aruncă pe masă între noi. Mircea înhaţă punga cu alune, o desface şi şi-o toarnă în gură umplându-şi fălcile. Eu o înşfac pe cea cu pufuleţi, o desfac şi-mi îndes între obraji cât mai mulţi.
Cabanierul pune un ţoi de ţuică pe masă, dar Generalul o ia rapid şi o toarnă pe gât.
- Haaa! Bună! - spuse el - unde sunt restul?
Ceilalţi trei ne grăbim să luăm şi noi câte un ţoi, să-l imităm pe General, care şi cum puteam. Pe mine mă ustură gâtul din cauză că înghiţisem pufuleţi amestecaţi cu ţuică dintr-o singură răsuflare. Trompetă, şi el, apucase un ţoi şi-l dădu peste cap făcând o grimasă scârbită.
- Domn’ preşedinte, ’zgura mă-tii de Trompetă! Unde e haleul, mă ăsta? - strigă Generalul.
- Păi.... - se bâlbâi neputincios cel vizat arătând spre pungile de pe masă, aproape golite.
- Adu-n mă-ta platourile alea de porci! - strigă iar Generalul. Nu vezi că amărâţii ăştia - şi arătă spre mine şi Mircea - au ras tot?
Cabanierul, puse repede celelalte ţoiuri de ţuică pe masă şi fără să mai aştepte vreo confirmare strigă:
- Vine, vine băiatu’!
- Hai mai repede, că plânge masa! - strigă după el Generalul.
Trompetă ne priveşte încurcat, temându-se de cheltuiala ce se anunţase. Stă în picioare uitându-se la noi, dar fără să reacţioneze.
Eu le văd pe cele două „zâne” intrând în încăpere şi-i fac semn lui Mircea să se uite spre ele, dar nu se uită. Mesteca în continuare alune cu privirea pierdută, cu fălcile umflate la maxim şi buzele ţuguiate. Gâtul mă ustura tare rău şi abandonez ideea de a mai mânca pufuleţi. Fetele ne zăresc şi se apropie de noi. Odată ajunse, remarc modul în care s-au poziţionat: blonda era pe partea mea a mesei, iar bruneta pe partea lui Mircea.
Mă ridic în picioare şi rămân ţeapăn. Trăisem cu impresia că sunt individul cel mai înalt pe o rază de... patru metri, dar constat că cea de lângă mine era cu aproape un cap mai înaltă. Blonda, tunsă foarte scurt, băieţeşte, era o femeie cu forme bine reliefate, dar parcă era mărită la scară ca şi cum natura mi-ar fi spus: „Vrei femeie? Uite! Ia-o şi satură-te!”. Aveam senzaţia că îmi ocupă tot câmpul vizual.
Bruneta de lângă Mircea îl depăşea doar cu foarte puţin în înălţime, asta din cauză că nu ar fi venit pe tocuri în zona muntoasă în care ne aflam. Se ridicase şi el în picioare şi, având încă gura plină cu alune, o astupă cu mâinile să nu-i sară alunele de râs când văzu diferenţa hilară de înălţime dintre mine şi perechea mea blondă.
- El mănâncă alune... - spun eu încurcat de situaţie. - Luaţi un loc, fetele. Vreţi nişte alune... sau pufuleţi? - spun simţindu-mă de-a dreptul penibil.
Ele râd cu poftă de situaţia penibilă şi se aşază încălecând băncile lungi. Trompetă asistă la toată scena stând în picioare. După ce fetele se aşezară, el, având o faţă lividă, spuse către noi:
- Io mă duc să borăsc!
Mircea, mestecând, îi face semn „valea” cu mâna ca să se ducă. Generalul îi luă din faţa locului unde stătuse ţoiul de ţuică şi-l pune între mine şi Mircea, spunând:
- Unul a căzut la datorie... Pentru el se instituieşte prohibiţia!
- Du-te cu el să nu cadă, dracului, de pe vreun bolovan! - spuse Mircea împingându-l spre marginea băncii pe General.
- Băi, tovarăşe preşedinte, - spuse acesta - stai mai uşurel, în mă-ta, că vin şi eu cu tine! Răcanii aştia mai au treabă...
Amândoi ieşiră, împleticindu-se în acompaniamentul de râsete al celor din sală. Şi fetele de lângă noi se distrau urmărindu-i cum se căzneau să meargă.
- E chiar general? - întrebă bruneta prefăcându-se serioasă.
Fu rândul nostru să râdem. După ce înghiţi în mod incredibil de repede şi ultima alună, Mircea îi explică:
- Nu... nu e chiar general. Chestia este că dacă-l ridici în grad, dă de băut. Uite! - zise el luând ţoiul nebăut al Generalului şi aşezându-l în faţa ei - Ia d’aici!
- Uite aşa, avem toţi un rând de ţuică fiartă! - remarc eu buna organizare. Într-adevăr, acum aveam fiecare în faţă al doilea rând de băutură, ceilalţi doi fiind plecaţi.
- De unde sunteţi? - întrebă Mircea.
- Eu sunt din Bucureşti - spuse bruneta - iar prietena mea este din Constanţa.
- Cum aşa? - întreb - Cum v-aţi cunoscut?
- Am făcut împreună liceul sanitar din Suceava şi de atunci am rămas prietene. - ne informă bruneta uitându-se cu drag la colega ei.
- Ah! - exclam eu - când aţi terminat?
- În ’89. - răspunse blonda.
- În cazul ăsta, surioarelor, eu cunosc din colegele voastre! - spun bucuros de constatare. - Am făcut liceul militar de aviaţie şi corespondam cu voi... mă rog, cu colege de-ale voastre!
- Zău? Cu cine corespondai? - întrebă blonda.
- Păi cu... Nelly, cu Monalisa...
Fetele se uitară una la alta dând din cap că nu le cunosc. Bruneta brusc începe să zâmbească unui gând de-al ei şi privind spre blondă, dar adresându-se mie, zice:
- Stai, stai puţin... să nu spui că tu eşti... ăla... cum îşi spunea... ăla... parcă Ludovic?
- Stai că ştiu! - sări blonda începând să râdă - Napoleon!
Fetele izbucniră în râs, ţinându-şi mâinile la gură. Mircea începu şi el să râdă ştiind porecla mea din liceu. Eu aştept, fără răbdare, explicaţii.
Blonda mă luă de gât şi mă strânse la pieptul ei, zicând printre hohote:
- Frăţiorul meu drag! Napoleon, drăguţule!
- Da... eu aveam porecla asta. Şi ce-i cu asta? - întreb înciudat şi... înfundat între sânii imenşi ai fetei.
- Ha, ha, păi Nelly... ha, ha, Monalisa... ha, nu existau în realitate!
- Cum aşa?!? - întreb simţindu-mă de-a dreptul fraier.
Toţi de la masă râdeau, iar eu nu căpătam nici un răspuns. După un timp, când se mai săturară de râs, blonda mă depărtă apoi mă apucă de umeri şi-mi spuse:
- Sărăcuţul de tine... Scriai aşa frumos! Poeziile tale de dragoste erau adevărate opere de artă... Ha, ha!
- Să nu spui că mi-ai citit scrisorile?! - întreb de-a dreptul supărat. Îmi şi imaginam cum prietenele mele citesc cu voce tare scrisorile de la mine, seara la o şezătoare, luându-mă peste picior şi distrându-se cu toate «paţachinele» din clasă.
- Păi, scrisorile tale le citeau toate fetele! Iar scrisorile pe care ţi le trimiteam erau, şi ele, scrise de toate fetele! - spuse blonda înduioşată de starea mea de îndrăgostit rănit. - Toate colegele contribuiam cu câte ceva... o frază mai amorezată sau culeasă din cine ştie ce carte. Nelly şi Monalisa eram de fapt toată clasa!
- Ce ţeapăăă! - exclamă Mircea. - Păi cum bă, Napoleoane, tu erai îndrăgostit de două muieri din aceeaşi clasă?
Eu nu doream să răspund, să mai vorbesc. «E prea de tot!»
- Nuu! - povesti bruneta - La început el a fost „agăţat” de Nelly - cică o fostă colegă din şcoala generală; „dragoste mare... dar scurtă”, chipurile Nelly s-a „îndrăgostit la prima vedere” de alt băiat. Asta fiindcă noi ne-am hotărât, la un moment dat, să nu ne mai batem joc de sărmanul îndrăgostit.
Blonda mă mângâie pe cap într-un fel matern, dar nu reuşi decât să mă scoată din sărite. Eu mă feresc şi iau o înghiţitură zdravănă de ţuică, comentând:
- Muierile...
Blonda preluă ceea ce începuse bruneta:
- Dar, după aceea, am simţit lipsa scrisorilor primite de la tine, ne învăţasem cu ele... aşa că am inventat-o pe Monalisa care, chipurile, a aflat cât de rea fusese Nelly cu... băieţelul - şi arătă spre mine - şi uite că am continuat cu toate fetele să corespondăm în continuare cu „Napoleon”.
- Bă, da’ nătafleţ ai mai fost! - comentă Mircea. Te-au făcut fetele astea!
- Să ştii că... într-un fel... de fapt eram toate îndrăgostite de el... - îşi aminti blonda ca să mai taie din elanul prietenului meu.
- Mda... cum să nu... - spun eu simţindu-mă batjocorit.
- Serios! - insistă blonda - adu-ţi aminte de Jani!
- Jani?!? Să nu spui că şi ea a fost amestecată în şarada asta! Cu ea am avut o prietenie adevărată!
- Jani era una din colegele noastre împreună cu care-ţi compuneam scrisorile. Ea a decis... să fii „părăsit” de Monalisa! Aşa a apărut ea în viaţa ta... iar nouă, celorlalte, ne-a interzis să-ţi mai scriem. Ştiu că vă întâlneaţi în fiecare permisie de-a ta. Chiar era îndrăgostită de tine! Pe bune!
Eu oftez. Într-adevăr cu Jani avusesem o prietenie aproape ideală, care se încheiase subit, din cauza mea de această dată. Am avut mult timp regrete şi remuşcări că nu mă „păstrasem” aşa cum ne-am jurat unul altuia.
- Ştii ceva de ea? - întreb blonda.
- Este asistentă medicală acum. Nici ea nu a luat la medicină. Acum este măritată şi are un băieţel.
- Cum?... Aşa repede?
- Da... aproape imediat după ce nu aţi mai fost prieteni.
- Eh! Asta este. - spun încercând să mă smulg senzaţiei de regret care mă acaparase. - Fuse şi se duse!
- Lasă, lasă - spuse blonda - n-ai ce să mai comentezi că, oricum, ai fost mare gagicar!
- Mai sunt şi-acum! - spun eu cuprinzând-o de mijloc şi încercând să-mi maschez tresărirea dată de senzaţia că tocmai am strâns un copac în braţe. Ea zâmbi prefăcându-se drăgăstoasă şi luă gestul meu ca pe o glumă nevinovată, făcută în excursie.
- Şi voi? - întrebă Mircea - să-nţeleg că aţi venit la munte...?
- Te-ai prins! - chicoti bruneta - Am venit la munte!
- Cu ce vă ocupaţi, aşa, în general? - întrebă din nou.
- Eu sunt învăţătoare în Constanţa - răspunse blonda - iar colega mea este asistentă medicală în Bucureşti.
- La ce spital eşti asistentă? - o întrebă Mircea pe brunetă.
- La spitalul nouă.
- Zău!? - se prefăcu mirat Mircea, apoi spuse dând nebunatic din mâini - Înseamnă că nu eşti prea întreagă la cap!
Râdeam toţi din grupul nostru. Bruneta, fără să se simtă jenată, îmi zise:
- Să ştii că are dreptate amicul tău. Într-adevăr, prin spital nimeni nu-i întreg la minte. De aceea mă cam gândesc să mă mut la alt spital.
- Nu tocmai acum! O să te obişnuieşti! - spuse Mircea râzând şi arâtând spre mine - Uite-l pe omu’... ha,ha!
- Ce vrei să spui? - întrebă blonda.
- A fost şi el prin spitalul de nebuni. Ha, ha... ca pacient.
- Nu se poate!
- Ba da, ba da! - o asigură Mircea printre hohote.
- Vorbeşte serios? - mă întrebă fata.
-... Amicul meu, în primul rând nu poate vorbi serios... chiar dacă spune adevărul. Da, am fost internat la nebuni, aşa am reuşit să ies din armată fără să plătesc şcoala...
- Am înţeles. Ăsta a fost motivul tău...
- Da’ să vezi motivele ălora care l-au băgat în spital! - nu se abţinu Mircea.
- Care au fost? - întrebă blonda curioasă.
- Sărea de la etaj, făcea plajă iarna şi vindea vise! - spuse Mircea roşu la faţă de atâta râs. Se înecă şi tuşi, aşa că fu nevoit să nu mai continue povestea.
Bruneta îi trase doi pumni în spate să-şi revină, apoi mă întrebă:
- Cum adică „vindeai vise”?
- Prin hipnoză. - spun eu uitându-mă cu reproş la Mircea.
- Interesant - interveni blonda - adică hipnotizai şi-i făceai pe alţii să viseze?
- Cam aşa ceva.
Mircea îşi reveni şi explică:
- Îi făcea pe alţii să viseze ceea ce doreau ei, apoi le administra o sugestie posthipnotică să creadă că ceea ce visaseră s-a întâmplat în realitate.
- Voi sunteţi chiar ciudaţi! - exclamă blonda.
- Serios! - o asigură Mircea - Am asistat şi eu într-o noapte cum a hipnotizat vreo cin’şpe inşi deodată.
- De care ţi-ai bătut joc după aceea! - îi reproşez.
- M-am distrat şi eu puţin...
- Se pot face chestii din astea? - întrebă blonda pe brunetă.
- Da... - veni răspunsul - se pot face multe chestii. Uite, şeful meu hipnotizează şi el şi exersează şi autohipnoza. Chiar e într-o asociaţie, nu ştiu exact, care face dedublări.
- Cum adică dedublări? - întrebă Mircea extrem de interesat.
- El zice că poate să iasă din corp şi să se plimbe prin tot felul de nivele... ale spiritului. Nu ştiu concret nimic.
- I-auzi Mircică! - zic eu - tot îţi plac ţie experimentele; hai să ne întâlnim cu omu’, că pare interesant.
- Băi... Ce să zic? Tot ce este posibil! Dacă stai bine şi te gândeşti şi ce-am făcut noi în seara aceea susţine ipoteza că se poate ieşi din corp.
- Care-ar fi argumentul? - întreb.
- Am o teorie... - începu Mircea, dar fu întrerupt.
- Lăsaţi domnu’ teoriile... - spuse în glumă cabanierul, făcându-ne pe toţi să tresărim - ia spuneţi unde să pun platourile?
Era ţanţoş în capul mesei, ţinând - nu se ştie cum - patru platouri imense pe braţe.
Mircea arătă cu mâna din dreptul fetelor până spre el:
- Înşiră-le, măi nene, de aici până în capăt.
- Sunt platouri de câte patru porţii. Aşa aţi comandat... - spuse omul ca să se asigure că totul este bine înţeles.
- Da, da. - îl asigură Mircea dând din cap.
- Şi aţi mai comandat încă două rânduri de ţuică fiartă. Le aduc acum?
- Adu un rând, că văd că s-au golit ţoiurile. - spun arătând spre masă.
Cabanierul plecă bucuros de vânzarea ce i-o făceam.
Lângă noi, fără să-mi dau seama când, locurile de pe băncuţe se umpluseră de alţi turişti. Doar acolo unde stătuseră colegii noştri au mai rămas locuri goale. Mircea trage un platou între el şi brunetă şi înhaţă imediat o friptură cu mâna. O unge cu muştar şi muşcă pofticios, apoi îi spune mestecând brunetei:
- Hai, ia şi tu.
Eu şi fetele râdem văzându-l atât de pofticios. Blonda ia iniţiativa şi întinde un braţ enorm prin faţa mea, apucă şi ea un platou umplut de cărnuri şi-l trage între mine şi ea. Se serveşte tot cu mâna. Bruneta, uitându-se la mine zâmbind, dă din umeri şi ia, atât cât se putea de delicat în situaţia dată, o bucată de salam - tot cu mâna. Eu muşc cu zgomot dintr-o ceapă şi-i îmblânzesc iuţeala cu nişte cuburi de slănină. «Acu’ da! Merge de minune cu ţuica fiartă!»
Când Mircea termină de mestecat şi ultima îmbucătură din friptură, întinde mâna spre altă bucată şi spune gesticulând:
- Am o teorie. Omul, mă rog, psihicul uman, s-ar putea descrie cu o matrice numerică. Fiţi atenţi... - dar iar fu întrerupt, de această dată de vocea Generalului, care exclama spre mine:
- Bă răcane, da’ unde-ai găsit, mă, calul ăsta?
Generalul se proţăpise ţanţoş cu mâinile în şold; bineînţeles că făcea referire la blondă. Eu, luat pe nepregătite, înghit în grabă îmbucătura şi îi spun:
- Generale, dacă nu-ţi ceri scuze, te plesnesc de nu te vezi!
- Ditamai mamiferu’! - continuă el fără să se abţină.
Eu mă ridic în picioare, dar simt mâna blondei strângându-mă cu putere de braţ.
- Stai liniştit, mi s-a mai întâmplat... - spuse ea cu voce scăzută, încercând să-mi stăpânească impulsul.
- Te plesnesc! - spun eu încălecând băncuţa să mă duc spre General, să-mi pun în aplicare ameninţarea.
Beţivul, văzând că sunt pornit să-l pedepsesc, se dă puţin mai în spate şi zise pe un ton fals îngrijorat:
- Scuze! Scuze! Dar... eşti mm... hâc... mare! Ai practicat ceva sport?
- Da, - spuse fata mai mult să mă liniştească pe mine - am practicat baschet, iar acum polo.
- Deci nu e bine să mă pun cu tine! - constată Generalul.
- N-ar fi bine! - îl ameninţă poloista.
Generalul se întoarse către Mircea şi-l întrebă:
- Când dracu’ le-aţi agăţat şi p-astea?
- Stai mă jos şi taci. - veni răspunsul.
Amândoi se aşezară ca la comandă. Abia revin şi eu bine la loc să continui să mănânc, că apare cabanierul şi ne anunţă:
- Am adus încă un rând de ţuică fiartă.
- Lasă-le-aici! – comandă Generalul.
Cabanierul aranjă ţoiurile pe masă şi spuse aparent grijuliu:
- Să aduc nota? Mai doriţi ceva?
- Ei sunt cu... - arătă Mircea spre Trompetă şi General.
Cei doi începură ca la comandă să se caute prin buzunare, iar noi ceilalţi, nu i-am mai băgat în seamă. Bruneta întrebă:
- Ia zi, că mi se pare interesant, cum e cu matricea psihicului?
- Dacă am putea parametriza toate, sau măcar o parte din caracteristicile personalităţii unui om, am putea să controlăm sistemul astfel descris oricum am vrea. - spuse Mircea dintr-o suflare, între două îmbucături.
- Am face ceva de gen pilot automat. Asta vrei să spui? - întreb eu, gândindu-mă la unul dintre profesorii mei favoriţi.
- Mda...
- Voi unde lucraţi? - întrebă blonda interesată de subiect.
- Suntem studenţi la „aeronave”. - răspund - Ei sunt anul patru, iar eu anul doi.
Fata îşi ridică buza de jos peste cea de sus şi nu mai spuse nimic, aşa că Mircea continuă:
- Am putea, de exemplu, să construim o astfel de matrice de dimensiuni mult mai mari decât cele intuitive, astfel că orice altă funcţie care ar caracteriza - ar defini - un om, ar putea fi introdusă pentru analiză.
- Ca şi cum am construi estimatoare de stare. - spun eu. - Am putea construi, mai bine, un identificator de sistem, adică de caractere, din care ne-ar rezulta, fără prea mare bătaie de cap, numărul optim necesar de astfel de variabile - parametri - de care ai vorbit.
- Ai înţeles ideea... Tu eşti la „aparate de bord”, asta-i bucătăria ta!
- Bine, „rachetistule” - spun, prefăcându-mă îmbufnat - adică să fiu io cu sapa şi tu cu mapa...
- Păi tu crezi că-i uşor să fii cu mapa? - întrebă plin de sine.
- Recunosc, e-adevărat, ideea îmi place... - zic împăciuitor.
- Ai văzut?! - spuse el.
- Păi, du ideea până la capăt! - îl provoc.
- Păi, o astfel de chestie s-ar putea folosi la instruirea copiilor. Uite, ea poate să-ţi spună - zise şi arătă spre blondă - sau la remodelarea unor derapaje la bibilică - şi arătă spre brunetă.
Aceasta interveni, simţindu-se vizată:
- Şi cine ar trebui să decidă care sunt „derapaje” şi care nu din comportamentul uman?
- Veşnica întrebare! - comentă Mircea evitând un răspuns - Ce este normal? Cine să decidă?
- Hai să trecem peste asta! - spuse blonda - Să zicem că eu, ca învăţătoare, aş putea manipula „parametrii’’ ăştia la copii. Şi?
- Tu oricum îi manipulezi, vrei nu vrei, în funcţie de propria ta personalitate. – răspunse Mircea - Dar dacă ai putea să-i faci pe copii, să zicem, telepaţi, sau să mişte obiecte prin aer? Sau să se vindece singuri de te miri ce?
- Cum aşa? - întrebă blonda oarecum speriată.
- Să zicem că dacă le-ai da jucării de anumită culoare, sau ai cânta cu ei anumite cântece, sau ai vorbi anumite lucruri destinate fiecărui copil... chestii care aparent n-au legătură... le-ai putea dezvolta tot felul de abilităţi.
- S-ar putea face oamenii să se vindece singuri de tot felul de boli, aşa cum se face în hipnoză! - exclamă bruneta.
- Ai înţeles ce simplu ar fi? Mai mult, ar fi cu totul şi cu totul impersonală această metodă de „pilotare automată”. Cred că ar fi chiar indicat să fie eliminat factorul uman în... decizia - doar decizia – construirii mediului în care creşte copilul. Referitor la vindecări prin hipnoză - se însufleţi Mircea - gândiţi-vă puţin: organismul uman sintetizează tot felul de substanţe chimice şi nu numai! Sintetizează chiar elementele chimice de care are nevoie - fuziune, fisiune - asta este demonstrat ştiinţific. Cu alte cuvinte ai putea, manipulând matricea stării individului, să creezi, să modifici elemente chimice.
- Cum ar fi aurul! - spuse blonda fără convingere.
- De ce nu? Psihicul controlează corpul, corpul crează... chestii, deci psihicul crează chestii! - spuse înflăcărat şi ne urmări pe rând feţele. Nu este mulţumit de ceea ce vede.
Aşteptă întrebări câteva momente, dar noi ceilalţi tăceam. Fiecare ne gândim la câte ceva. După un timp, tot el spuse:
- Poate veţi crede că aiurez, dar omul - şi arătă spre mine - poate să vă confirme că unu’, pe numele lui Mihai, a putut să prezică vremea peste câteva săptămâni! De asta ce spuneţi?
- Poate că a fost o coincidenţă... - îşi arătă neîncrederea blonda.
- Nu chiar! Mihai ăsta a prezis în stare de hipnoză că va fi în puşcărie. Acum este în puşcărie! Dacă ar fi fost o întâmplare, simpla posibilitate nu l-ar face să evite pocinogul? - întrebă retoric Mircea - Bineînţeles, am putea să ne întrebăm: a văzut în viitor, sau a fost acolo?
- Bună întrebare... ce-a fost la-nceput, oul sau găina? - filosofă ironic bruneta.
- Păi ce tocmai ne-ai spus despre şeful tău, de la spitalul de nebunatici, pune lumină în ceea ce nu puteam înţelege...
- Ce ?!? - întrebarăm toţi.
- Eu bănuiam că există o zonă, un nivel al percepţiei care transcende simţurile uzuale. În acest caz, dacă putem presupune că am avea latent un simţ independent de ceea ce numim timp, am putea în anumite condiţii să-l accedem. Normal că nu-l putem accede „acum” sau „mâine” în felul în care ne manifestăm. Am avea în realitate nevoie de o altă formă de existenţă - să zicem dedublată - exact ceea ce spuneai despre medicul tău. Tare curios sunt! Aş vrea să-l întâlnesc!
- Păi, în zilele ce urmează te poţi... vă puteţi întâlni cu el, doar suntem în Bucureşti. - spuse bruneta entuziasmată.
- Dacă stau bine şi mă gândesc, prietene, - îl privi blonda accentuănd ultimul cuvânt - ceea ce zici constituie argumente logice pentru a afirma că suntem stăpânii Universului.
- E mult de lucru... - spuse Mircea mai puţin etuziasmat.
- Dar spui că este realizabil... - insistă blonda.
- Bineînţeles! - afirmă Mircea perfect convins; apoi tăcu şi ne lăsă să asimilăm fiecare ceea ce putea din prezentarea lui.
Sorbim care şi cum, la intervale neregulate, din ţuica ce se răcise. Aceasta mai avea doar aroma de prune, tăria evaporându-se odată cu temperatura ei. În timp ce vorbise, Mircea şi blonda terminară platourile din faţa noastră şi acum mai întindeau din când în când mâinile spre platourile colegilor, pescuind câte o bucată de carne.
- Dragii mei, - rup la un moment dat tăcerea - marea mea prietenă mi-a amintit ceva - spun mângâind spatele imens al blondei. Nu te supăra! - mă scuz eu faţă de ea sperând să ia în considerare ţuicile pe care le consumasem.
- Spune, dragule! - replică punându-şi braţul pe după gâtul meu şi strângându-mă cu o putere de invidiat.
- La prima mea hipnoză am pus o întrebare... Îl hipnotizasem pe un coleg, Ciobi, lui Mircea i-am mai povestit... - amintesc eu sperând să pot sări direct la subiect.
- Da - zise Mircea - tipul ăla care fusese cioban...
- Păstorea oi... - spuse blonda vrând să ne facă să râdem.
- Da, iubito, cum vrei tu, păstorul.
Ea mă pupă pe frunte. Ceilalţi chicotiră. Eu, ca să echilibrez situaţia mă înalţ atât cât puteam şi-mi ţugui buzele şi o sărut. Abia am putut ajunge la buzele ei. Ea râde şi-mi spune şăgalnic:
- Napoleoane, Napoleoane...
- Zi mă, ce vroiai să zici!? - insistă Mircea nerăbdător.
- Aşa... Deci, eu i-am sugerat... păstorului... că simte tot ceea ce este Universul. Mai mult, i-am spus că simte până şi cea mai infimă tresărire a celui mai mic atom şi-i înţelege măreţia ca şi cum ar fi un întreg Univers în această tresărire. Că printr-un singur strănut împrăştie galaxii... pocnind din degete creează constelaţii. Că el este tot ce se naşte şi tot ce moare. Că el este însuşi viaţa întregului Univers, de la bezna rarefiată din măruntaiele particulelor nucleului atomului până la pumnul de familii de galaxii de oriunde şi de peste tot. M-am asigurat că-şi înţelege măreţia infinită în mic şi-n mare... Şi l-am întrebat: „Ce faci?”
Atunci am tăcut. Ceilalţi se uitau la mine cu ochii mari aşteptând răspunsul. Mie mi se înceţoşează privirea şi mă las aruncat în timpurile acelei amintiri.
- Spune! - strigă curioasă bruneta.
Mircea se uita la mine încercând să înţeleagă ceva. Îi oferisem pe tavă rezultatul punerii în practică a teoriei lui.
- Hai, nu ne spui? - întrebă iar bruneta.
Blonda mă luă în braţe strângându-mă între sânii ei imenşi, încarcerându-mă acolo. Abia-l puteam vedea pe Mircea care se întinse spre spate, cu mâinile împreunate la ceafă. Bruneta, uitântu-se la noi cum eram îmbrăţişaţi, îi aruncă o privire furişată.
- Spune! - insistă supărată.
- Ăsta este răspunsul, fata moşului! - interveni Mircea şi o luă pe după mijloc încercând fără succes să o sărute. - Ăsta este... - repetă el trist.
- Într-un fel... - spun eu dezlipindu-mi faţa de sânii blondei - Dar atunci nu am înţeles. Aveam aproape şai’şpe ani. Aşa că... am insistat:
I-am spus „păstorului” că se putea întoarce la condiţia de om, să-mi poată comunica răspunsul la întrebarea mea. Am insistat în această idee printr-un raţionament amplu, atât cât eram capabil la acea vârstă. După ce am epuizat toate argumentele prin care puteam să-l fac în stare să-mi răspundă, îl întreb iar: „Ce faci?”. Hmm... Păstorul mi-a răspuns simplu: „Nimic”.
SFÂRŞIT
Ţine legătura cu Eduard POPA
eduard.elicopter@yahoo.com
8 comentarii:
O astept in librarii
Bun tare!
Am terminat cartea.
Felicitari! e scrisa cu talent si suflet.
Sa nu interpretezi aiurea: mi-a depasit asteptarile.
Tu nu scrii decat cand iti rupi picioarele?
Pacat...cartea e prea scurta pentru cat este de placuta.
Inca niste felicitari,
Dorin
Recunosc ca rar am avut ocazia sa citesc o asemenea carte. Labirintul fascinatiei este un roman pe care de cate ori il recitesc descopar ceva interesant la care nu ma gandisem initial. Este unul din putinele romane atat de complex si in acelasi timp atat de usor de citit.
ANK
Ce-mi place cel mai mult e ca totul e foarte cursiv, natural si familiar, chiar daca subiectul este iesit din comunul cotidian, e ca si cum ai contempla apa sau ca o senzatie de deja-vu pe care o traiam in copilarie, fara sa existe ego-ul specific multor scriitori. Rar am avut senzatia asta citind. Una din cartile de care imi amintesc ca mi-au mai starnit un asemenea sentiment a fost primul ''Dune ''.
Nu pot spune decat ca mi-a placut.Din pacate, cand imi place ceva atat de mult,se intampla ceva inexplicabil cu creierul meu.Ma blochez,cuvintele nu mai pot iesi inteligibil...e ca o usa pe care vor sa iasa simultan 100 de oameni...
Nu-mi iese din minte o întrebare:cum poate un dr.inginer să scrie atât de bine ? Complex,profund, subtil,cu temeinice cunostinte psihologice, ba chiar mai mult.Regret că nu o pot citi"clasic",în format...carte.
Fascinant ❤
Trimiteți un comentariu