ARIADNE (vol.2 LABIRINTUL FASCINATIEI)


Primă lectură

Capitolul 1
O NOAPTE LA MUNTE

            - M-a luat frigul, Lisandre. – spuse ganditor Mircea – Oricum nu cred că mai putem zbura azi…
            Simţeam cum mă cuprinde frustrarea. În ultimul timp, de fapt de câţiva ani, prietenul meu avea o înclinaţie din ce în ce mai mare de a nu mai face nimic ieşit din comun. Nu puteam să înţeleg ce se întâmplă cu el. După orice mic efort era epuizat fizic şi, mai ales, moral. Îmi doream înapoi vechiul meu partener de ,,trăsnăi”. Acum stătea tolănit în zăpadă trăgând din ţigară fără chef. Ăsta era singurul gest care-l făcea să nu fie confundat cu un rest anost de haine aruncat pe panta muntelui. Uram această imagine.
            Privesc spre hăul din faţa mea, de o frumuseţe nepământeană, dar pe care îl simţeam cum mă privea sticlos, convins că voi fi în mod implacabil parte din el. Încă nu-i aparţineam. Puteam decide să fug din preajma lui, dar m-aş fi simţit laş.
            - Se inversează curenţii... Ai rafale prea scurte ca să poţi decola... – încercă Mircea persuasiv să mă convingă să abandonez – Se înserează ...
            - Ştii ce? Ia numară secundele cât bate rafala în sus! – îi spun tăios – Dacă am şase secunde pot decola. Poate mai au o şansă nătăfleţii ăia să-i găsim!
            În realitate ăsta era motivul pentru care ne chemaseră cei de la salvamont. Ne plătiseră drumul, cazarea şi... băutura pentru a zbura paralel cu crestele munţilor să căutăm doi turişti care s-au pierdut. Îmi trebuiau câteva minute în aer ca să văd zona periculoasă a ,,găleţii’’ dintre stânci, de unde ar fi trebuit să-i scoată urgent salvamontiştii.
            - Poate sunt pe cealaltă pantă ...
            - Numără! – mă răstesc spre el.
            - Patru ... Trei ... – rostea la intervale neregulate, aşa cum erau si rafalele.
            Nu-l ascultam pe el. Ascultam vântul, căruia puteam să-i aud doar vuitele şi şuieratul amestecate şi pierdute pretutindeni. Era tăios şi invizibil. Zăpada făcuse o crustă de gheaţă şi nu dansa în aerul dezordonat ca să-l deconspire. Încet, încet descopăr un ritm, o melodie atonală care odată ce începea, sau se sfârşea, mă lovea în faţă cu aşchii de gheaţă ce-mi împietreau obrajii. Aştept să-mi confirm succesiunea cântecului: vuiet depărtat şi masiv, vuiete tinere născute din primul şi hoinărind fantomatic între stânci şi care, la rândul lor năsteau şuierături grabite apoi rafală în sus, spre mine. Cronometrez în gând. Mi-am ales refrenul încă nesigur: «Vuietele tinere… atunci alerg!»
            La al treilea ,,refren’’ o zbughesc spre prăpastie. Parapanta atârna fără chef foindu-se în spatele meu. Trei secunde, două, una şi rafală. «Asta e!» Parapanta se umflă instantaneu şi mă trage cu forţă în sus. Eu îmi las toată greutatea în ham şi-mi ridic picioarele să mă aşez confortabil. Las imediat comenzile fiindcă ştiam că la începutul melodiei aveam descendenţă. Şi, într-adevăr, cobor odată cu vântul. Cobor … dar prea repede… şi mult prea mult…
            Preţ de o fracţiune de secundă mă cuprinde panica. Realizez că nu puteam da ,,pompe’’ în comenzi, că nu ştiam dacă mă nimeresc pe curenţii care trebuie. Nu mai auzeam din cauza propriei tensiuni. Nu simteam nici măcar aerul care mă biciuia din toate părţile. Deodată, timpul a încremenit. Nimic în jur nu se mai mişca. Gândesc.
            Vuietele tinere se năşteau din vuietul mamă din vale, care ar fi trebuit să însemne un curent de aer perpendicular pe ieşirea din ,,găleată’’. Dacă ,,mama’’ sufla din stânga, atunci ,,fiicele’’ ar urca pe stâncile din dreapta… şi invers. «Deci stânga sau dreapta?»
            Odată cu rostirea în gând a acestei dileme, timpul a început să curgă normal… şi defavorabil. Pietrele îngheţate şi brazii de sub mine se apropiau vertiginos. În stânga, printre conifere, disting o pată, o haină roşie care nu avea ce să caute în peisajul care se grăbea spre mine. «Sânga!» - îmi strig şi instantaneu trag comanda.
            Parapanta începe să tragă nebună de mine în sus. Muntele, ca o perdea de stâncă şi gheaţă, se derulează în jos până când, la nivelul meu, a rămas doar cerul. Sunt încântat până la extaz de această imagine. «Mai vreau o dată! … dar încă nu… este prea frumos aici sus.»
            De jur-împrejur întreg lanţul muntos se coborâse şi acum nu mai era doar vertical, ca nişte ziduri, ci avea întindere, perspectivă de o uluitoare măreţie. Mă lăsam purtat de parapantă fără să-i impun vreo direcţie. Din când în când mă smulgea pe verticală sau în lateral, dar nu-mi păsa. Aveam suficientă înălţime, deci şi timp, să pot ateriza oriunde doream... în caz de ceva... Este frumos aici sus.
            Caut soarele din priviri. Îl găsesc undeva în lateral, spre punctul de decolare. Roşeaţa lui tindea să se ascundă între lamele foarfecii alcătuite din două creste. Îl contemplu în atemporalitatea lui stând liniştit în ham. Mă las cuprins de senzaţia de vastitate. Simt cum eu, o individualitate, sunt alături de un număr imens de individualităţi care ne aparţinem fiecăruia şi tuturor în acelaşi timp. Sunt şi piatră şi vânt şi vieţuitoarele care mişună ascunse vederii mele... sunt şi Soare şi ... propria-mi mână şi ... firul zvăpăiat de gheată care s-a lovit de mine. Şi absolut tot ce sunt mă are, în acelaşi mod indubitabil, pe mine însumi.
            «Eu, Universul, exist. Ce frumos că exist! Existenţa mea se manifestă printr-o mişcare continuă într-o imensă certitudine, cât se poate de statică. Se manifestă prin uniunea şi dezintegrarea unei infinităţi de ,,euri’’ şi tocmai acest lucru ne uneşte. Exist oricum, chiar daca... eu, micuţul parapantist rătăcind pe o pietricică dosită în spaţiu şi timp, încetez să fiu o individualitate… adică mor. Ce minunat!» Râd în sinea mea de acest gând. «Până la urmă cred că am dreptate!» - îmi zic.
            «Şi care este ,,eul’’ care crede că are dreptate?» - mă întreb realizând că ,,micuţul parapantist’’ ar trebui să-şi regăsească individualitatea. Soarele, într-adevăr apune… Curenţii de aer nu se mai formează ca atunci când am decolat, iar jos, pe pământ, doar… Universul mai ştie dacă mai am loc să aterizez… fără să mă ,,dezintegrez’’.
            Turiştii rătăciţi… Oare haina roşie le aparţinea? Ar trebui să mai trec odată pe acolo. Oricum, haina nu era pe vreun versant ci pe un platou relativ sigur. Ori au cazut şi locul observat de mine era locul unde muriseră, ori s-au rătăcit şi au rămas blocaţi pe micul platou. «Trebuie să trec din nou pe acolo.»
            Cu o comandă lentă mă îndrept spre stâlpul de telecabină de unde decolasem, dar fac de aşa natură să fiu sub el, spre vale, ca şi cum aş fi decolat în condiţii ideale. Pe prietenul meu nu-l mai văd. Probabil s-a dus la cabană fiindcă nu avea nici un rost să mai stea necrezând că mă pot întoarce de unde am decolat.
            Intru iar între stânci. Ca un văl supradimensionat mă acoperă umbra din toate părţile. Aerul deveni zbuciumat purtându-mă cu el în direcţii nedorite. Reuşesc, mai mult intuitiv să mă duc deasupra locului unde zărisem mai devreme haina, dar nu mai puteam vedea mare lucru printre sclipirile tăioase ce reuşeau să zgârie negura. Încerc iar să mă duc spre fiicele de vuiet care mă înălţaseră cu atâta vigoare prima dată, dar, vai, s-au ascuns în cealaltă parte a ,,găleţii’’ lăsându-mă pradă peretelui îngheţat. Spre el mă îndreptam inevitabil. Încerc să virez spre centru văii, dar un şuierat mă opreşte pe loc. De teamă să nu se desumfle parapanta virez uşor înapoi şi Buff! Stop! Gata!
            Sunt pe un perete, agăţat ca un păianjen cu doar patru picioare.
            După un timp ies din şocul loviturii. Încerc să stau nemişcat şi să-mi cunosc situaţia.
            Am mâinile şi picioarele înfipte în zăpada îngheţată... sau, mai bine zis, gheaţa albicioasă. Parapanta atârnă de mine, fluturând cumva spre lateral. Nu mă doare nimic şi nu mi-e frig, dar asta este posibil să fie din cauza adrenalinei. E noapte de-a binelea, dar Luna îmi oferă suficientă vizibilitate.
Ridic ochii. Apreciez că până pe platoul de deasupra mea, dintre crestele munţilor, erau cam o suta - o suta cincizeci de metri.
Nu ştiu ce şi cum ar trebui să fac. Dacă mai sunt lucid, ar trebui să înţeleg că în mod evident trebuie să urc. De coborât ar fi mult mai greu neputându-mă orienta fiindcă trebuia să stau lipit de stâncă să nu cad. Mă uit totuşi în jos şi constat că, după o mică excreşcenţă a zidului pe care mă aflam, nu vedeam nimic. Poate că acea excreşcenţă era ca o streaşină... care şi lucea ca sticla.
Deci trebuie să urc. Cum să urc?
Încerc să-mi desprind încet, încet o mână din gheaţă şi să văd dacă pot să stau doar în trei puncte. «Trei puncte, nici mai mult, nici mai puţin!!» - îmi strig să fiu sigur că nu uit.
«Pot sta» - şi acest gând îl însoţesc de un oftat.
Duc mâna desprinsă mai sus, dar nu am de ce să apuc. Totul este gheaţă. Încep să zgârii cu unghiile gheaţa. Suflu cu putere peste degete să-mi ajut mâna să creeze un şanţ mai adânc şi suficient de sigur să mă spijin pe el. După un timp am reuşit.
Desprind uşor, uşor un picior apoi lovesc peretele cu bombeul bocancului să-mi fac o mică treaptă. Durează enorm până când, în sfârşit reuşesc să mă sprijin pe acel mic locaş.
Şi continui cu o încetineală delirantă în acest fel… mână, zgâriat, suflat, încălzit, picior, lovitură, lovitură, lovitură, mână…
Îmi repet încăpătânat, diabolic de monoton: «Doar o mână, doar un picior, trei puncte!»
După un timp, încerc să mă uit în sus să văd cât mai am de urcat. Deschid ochii şi îmi văd îngrozit mâna. De fapt adormisem sau fusesem într-un fel sau altul inconştient. Eu nu mai urcam! Visam că urc! De cât timp oare? Nu am urcat deloc?
Nu mă simt absolut deloc în viaţă şi mă cuprinde o frică teribilă. Stau paralizat pe stâncă. Am faţa lipită de gheaţă şi din toată fiinţa mea urlu tăcut spre corpul meu să se mişte.
Nimic. Sunt paralizat. Nici măcar nu-mi puteam desprinde nasul de peretele inert şi rece-fierbinte.
«Eşti mâna mea! Urcă! Du-te mai sus şi zgârie gheaţa!» - strig către mână. Ea nu se clinti imobilizată de frică. Am constatat că sunt inert şi acest gând mi-a şters toată personalitatea.
Sunt pură groază lipită de perete. Nu simt, nu pot, nu mişc, nu am eu. Putrezesc.
Fără timp, cumva se naşte o voce calmă, dar prietenoasă şi sigură pe sine. Îmi spune:
- Mori, nu mori, tot al meu eşti.
- Aşa este. – spun pe acelaşi ton şi, cu acelaşi calm, sângele începe să-mi curgă prin vene.
Încep să mă mişc cu o dezinvoltură pe care nu mi-o recunoşteam. Urc atent pe perete şi, în acelaşi timp, mă simt ca un copil pe care l-au mai lăsat părinţii să se joace ,,încă o dată şi gata’’ – de fapt a nu ştiu câta oară.
«E faină viaţa!» - îmi spun fericit. «Este interesant şi sentimentul ăsta teribil de frică... mă bucur că am văzut şi eu cum e să fii paralizat de groază...»
Panta pe care urc s-a mai ,,îndulcit’’ puţin. Aş putea să merg în patru labe, dar teama încă mă opreşte să fiu ,,temerar’’. Mă întreb: cum poate frica să coexiste cu sentimentul de libertate absolută pe care mi l-a dat vocea...
Devin conştient de ceea ce tocmai mi se întâmplase. Vocea o auzisem atât de clar atât de… palpabil, de real, deşi nu avea cum să se manifeste. Nu a fost ca acele sunete pe care le aud în vise. A fost fizică… concretă.
Uimit, îmi propun să ,,reiau filmul’’ mai târziu. Acum am de urcat şi trebuie să fiu extrem de atent.
Mă uit în sus. Mai am puţin. Urcasem destul de mult, chiar şi inconştient… cred. Zăresc nişte umbre deasupra mea. Strig spre ele crezând că sunt salvamontiştii şi mă caută.
Nu primesc nici un răspuns aşa că mă opresc din urcat şi mă uit mai atent. Umbrele se mişcă de colo-colo, parcă încercând să abordeze panta, să coboare spre mine. Dau din capete în jos şi în sus, care şi cum. Îmi concentrez privirea să le observ mai atent contururile în lumina palidă a Lunei. Le văd urechile... sunt lupi.
Încep să râd prosteşte în timp ce mă văd cum atârn ca un fraier pe panta îngheţată, singur, în beznă. «Voi lipseaţi lighioanelor!» - le strig exasperat, dar sesizând hilarul situaţiei. Mă pot încă distra până să ajung în raza lor de acţiune. Consider că am dreptul să răd cât vreau!
Continui să urc şi mă concentrez totuşi la ce tactică să abordez şi ce tehnici de apărare să folosesc atunci când mă voi întâlni cu ceata asta de carnivore.
Concret: câţi am văzut? - vreo patru... presupunem că sunt şase. Ce arme am? - patru membre, dinţi… cam atât. Mai am, totuşi, parapanta asta care atârnă de mine… şi sacul în care să bag parapanta… şi hamul şi… ceva mărunt în buzunare.
Hamul! Are spatele rigidizat cu sacul, iar şezutul este din lemn. Asta e! Din spate nu mă vor putea muşca dacă stau pe ciuci. Dacă mai stau şi cu spatele spre prăpastie, sunt asigurat. În faţă ... Da! În faţă mă apăr cu cureaua de la pantaloni!
Mă uit iar în sus spre ei să văd câţi sunt. Doar un cap cu urechi îl mai vedeam baleind dintr-o parte în alta. «Poate pleacă» - îmi spun. Dar mă relaxez cu o uşoară răsuflare şi-mi spun din nou: «Pleacă. Pleacă pur şi simplu. Nici nu mă mai uit spre ei fiindcă au plecat» - şi-mi imaginez cum merg unii după alţii cu coada între picioare.
Continui să urc.
Urc.
Constat după un timp că de fapt mergeam în patru labe pe un drum aproximativ orizontal. Izbucnesc iar în râs trântindu-mă pe şezut. Sunt fericit că nu mă vede nimeni cât aşa, penibil, deşi sunt absolut convins că-i voi povesti lui Mircea chestia asta, iar el va povesti mai departe prietenilor noştri comuni. Gata, am scăpat!
Dar lupii? – mă uit de jur-împrejur şi nu-l văd pe nici unul dintre ei. Pe zăpada-gheaţă de pe lângă mine văd câteva urme ce au spart suprafaţa sticloasă. Da... au fost lupi.
Îmi spun că trebuie să mă ridic în picioare şi să mă duc cât mai repede spre cabană. Mă ridic, dar alunec imediat ajungând în poziţia iniţială.
Cu un oftat neputincios, încep să merg în patru labe spre cabană. Mergând aşa, încep să-mi analizez trăirile, să înţeleg ce se întâmplă cu mine.
Realizez că încă sunt dominat de o teamă viscerală de a aluneca, de a nu avea mereu trei puncte sigure de contact cu solul. Îmi recunosc această teamă, dar nu înţeleg cum pot să o observ atât de obiectiv şi totuşi să trăiesc atât de inconştient cu ea.
«Mi-e teamă? Da!» - mă interoghez cât se poate de aspru.
«Acum nu îmi mai este teamă! Fac aşa cum am făcut cu lupii! NU mi-e teamă!» - îmi tot repet, deşi continui să merg în patru labe.
Ştiu că greşesc undeva, dar nu ştiu unde. Încă mi-e frică. Mi-e foarte frică.
După un timp îmi înţeleg greşeala. O greseală atât de stupidă! Am folosit negaţie, atât în exprimare cât şi în gând.
Cum poate ceva să NU existe? Dacă ,,ceva’’ nu există atunci nu este ,,ceva’’. Când zic ,,ceva’’, din start există. Dacă-i neg existenţa, mint cel puţin o dată - evident. Şi evident, negaţia este minciuna.
Merg în patru labe şi mă simt revoltat că în loc să-mi rezolv problema, filosofez aiurea ,,pe marginea chestiunii’’.
Mă opresc. Mă ridic pe membrele inferioare şi încerc să merg. Alunec şi cad. Revoltat, iar mă ridic şi, în sfărşit reuşesc să fac doi-trei paşi, apoi iar cad. Iar mă ridic...
Merg şi cad, dar o iau de la capăt mereu. Refuz cu încăpătânare să merg în patru labe. Refuz să cad înainte de a mai face încă un pas.
Din spate, după un timp, simt o altfel de penumbră. Nu Luna, ci Soarele se pregătea să lumineze această parte a lumii. Gândul în sine îmi umple sufletul de bucurie. Totul este normal. După noapte vine zi şi, în aceeaşi măsură, eu sunt o fiinţă bipedă care se deplasează ca atare. Este absolut normal să merg... normal.
Cu acest gând şi cu o oarecare încredere pe propriile-mi picioare, mă apropii de intrarea în cabană. Luminile erau aprinse peste tot şi dinăuntru răzbătea o zumzăială care deconspira faptul că era multă lume adunată în sala de mese şi, din câte simţeam, nu se dormise în această noapte.
Deschid uşa. Spre mine năvălesc simultan o căldură imensă, un miros aprig de carne prăjită şi ţuică şi un zgomot asurzitor care să le justifice pe celelate.
Prind cu putere cadrul uşii cu mâinile şi păşesc înăuntru, dar mă ţin în continuare de uşă... pragul mi se păruse cam alunecos.
Înăutru zgomotul se domoli până la şoaptă. Strig să fiu auzit în toată cabana:
- Miricăă!
- Nu-i aici – primesc un răspuns cu ton jignitor.
- Da’ unde ie?
- Cred că pe tine te caută.
- Zău?
- Nu eşti tu colegul lui... colegul lui care a murit?
- Io-s!
- Păi a plecat azi noapte cu câţiva salvamontişti din cabana de jos să-ţi caute oasele. Cică a văzut cum ai căzut.
- Zău?
            - Da.
            - N-ai o staţie radio?
            - Ba da.
            - Sună-l! Ce dracu aştepţi?
            Încurcat, salvamontistul făcu legătura cu cealaltă echipă în care era şi prietenul meu. Într-un tărziu îl aud:
            - Unde eşti măi tembelule?
            - Aici. Da’ tu unde eşti?
            - Aici.
            - Păi nu m-ai găsit?
            - Păi unde erai?
            - Auzi... Eşti pe stânga sau pe dreapta?
            - Pe stânga, că am văzut unde te-ai dus...
            - Ba nu m-am ,,dus’’!
            În radio se auzea râsetul lui Mircea acompaniat de ceilalţi din echipă. După ce se mai potoli, mă întrebă:
            - Mai ai oase?
            - Da... de ce întrebi? Îţi lipseşte ceva?
            Se auziră iar râsete după care mă întrebă:
            - Ghiceşti ce s-a-ntâmplat?
            - Maree brânză! Ai dat de rătăciţi…
            - Chiar acum i-am găsit în locul unde ne aşteptam să fi murit tu.
            - Ei trăiesc?
            - Trăiesc, beţivii dracului. Cică au văzut lupi şi le-a fost frică să se întoarcă acasă. Îs beţi morţi… Dar în viaţă.
            - Unul dintre ei are geacă roşie? - întreb sperând să fie aşa.
            - Da! Deci i-ai văzut! E geaca lu’ nevastă-sa, de fapt.
            - Bine că nu i-am văzut pe lumea cealaltă! Hai sus să ne-mbătăm ca porcii!
            - Vin, vin. Stai să scap de ăştia. - apoi îl aud întrebăndu-i pe salvamontişti: - Daţi măă drumu’ la telecabină să mă întâlnesc cu ăsta să văd dacă-i întreg.
            - Vin acuşica! - îmi spuse după un timp.
            Eu am aţipit instantaneu.
            Când m-am trezit eram într-un alt loc, într-o altă zi şi tolănit într-un pat confortabil pe care l-am recunoscut imediat. La Mircea acasă.


***

Un comentariu:

Anonim spunea...

SUBLIM 🪐✈️🖐️✨⭐